luni, 3 iulie 2017

Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea ta...



Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, traducere și note de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2014, 168p. 


Vă mai amintiți de Erofeev? În 2006 s-a discutat mult despre cartea lui. Eu mi-am amintit de el tocmai azi cu ajutorul decisiv al Ruxandrei Cesereanu, care mi-a amintit insistent să-mi amintesc...

Un chefliu antrenat ia trenul din Moscova și speră să ajungă într-un sfîrșit la Petușki, unde îl așteaptă probabil o copilă binevoitoare, o komsomolistă. Ca să-și ascută îndrăzneala, bea. Bea de toate, în special vodcă. În acest chip, Venecika Erofeev urmează un îndemn interior, metafizic: „Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea și bucuria ta, du-te!”. Venecika pornește plin de elan. Asta e tot. Restul este poezie și surpriză. Erofeev pretinde că a redactat cartea în „toamna anului 1969, la lucrările de montare a cablurilor în Șeremetievo”. Recomand să-l credem pe cuvînt.

Am terminat, deci, Venedikt Erofeev, Moscova-Petrușki. O carte interesantă.

Foarte inteligent, bun manipulator de lecturi, ingenios (pagina cu întrebările Sfinxului e memorabilă, ca și sfîrșitul cărții), teribilist, ironic, pișicher. Dar poemul metafizic rămîne, am impresia, în pura gratuitate. Arcușul freacă accelerat sîrma lăutei, muzicantul suflă de zor în clarinet, toboșarul bate zdravăn în timpan, simfonia nu se aude, filmul e mut. Așadar, întîlnesc în aceste pagini gratuitatea strîmbăturii unui Gavroche deprimat / euforizat, care nu mai îndrăznește să spere în / vreo revoluție. Dacă în lume nu poți schimba nimic, modifici lumea în închipuire, excitînd-o cu vodcă... Urcăm încrezători în personalul care duce la Petușki. Și ne trezim cu o „sulă uriașă” înfiptă adînc în beregată...

Este o exagerare, totuși, a vedea în proza lui Venedikt Erofeev o rescriere a lui Gogol. Erofeev poate să placă unui cititor ca mine (livresc, dezabuzat, răbdător), dar nu și celui care caută o miză oarecare, sensul anagogic al lucrării, să zicem. Moscova-Petușki nu are un sens anagogic.

Nu pot nega, Erofeev mă distrează (are umor din belșug), îmi pot imagina că trenul merge spre rai (dar chiar duce la rai?), așa cum clasa muncitoare merge în paradis, cînd de fapt locomotiva lui Erofeev nu înaintează nicăieri. La sfîrșitul lecturii, Erofeev mă lasă exact acolo unde eram (și) la începutul începutului. Și nu e tocmai vina mea. Într-un cuvînt, proza lui Erofeev nu prezintă (și nu trezește), la recitire, nici un fior metafizic. Autorul a scris pur și simplu ca să-i amuze pe cititori. Și îi putem pretinde oare mai mult? Are rost?

În consecință, am citit romanul asemenea exegetului realist (incriminat de Emil Iordache în postfață), care nu poate vedea, vai, în povestea lui Erofeev decît odiseea unui biet Villon născut „dincolo de cercul polar", într-o „mică stație de cale ferată”. Și mult prea tîrziu.

Dacă Erofeev a făcut o glumă și ne îndeamnă la haz, de ce să-i nesocotim îndemnul? Are haz.

Am trecut la o a doua lectură a cărții, pe paragrafe. Și mi-am propus să identific (la rîndu-mi) citatele neremarcate de traducător / exegeți pînă acum. Sau pe acelea care nu sînt semnalate înadins la subsol.

Am identificat unul din (cine credeți?) marele Rabelais. La pagina 22, naratorul zice că a stat un timp în cameră, la Orehovo-Zuevo, cu patru buni amici. El era al cincilea. Se înțelegeau atît de bine încît dacă unul dintre cei cinci zicea „Băieți, eu beau vin de Porto”, toți, la unison, se sculau și beau vin de Porto. Dacă unul se referea la bere, toti beau fericiți bere. Este o parodie, poate, a secțiunii, din Gargantua, despre mănăstirea liberă (și mixtă) a fratelui Des Entommeurs, pe nume Thélème. Care avea drept suveran principiu invincibilul "Fă ce-ți place!". Și unde dacă unul zicea: "Mă duc să sar coarda", toți mergeau să sară coarda ca să-i facă pe plac. Numai că mănăstirea lui Erofeev conține, vedem, doar frați călugări, nu și măicuțe.


P. S. În imagine: Adriaen Brouwer (ca. 1605-1638): The Bitter Potion (c.1630 - 1638).


Citiţi în continuare!