luni, 3 iulie 2017

Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea ta...



Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, traducere și note de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2014, 168p. 


Vă mai amintiți de Erofeev? În 2006 s-a discutat mult despre cartea lui. Eu mi-am amintit de el tocmai azi cu ajutorul decisiv al Ruxandrei Cesereanu, care mi-a amintit insistent să-mi amintesc...

Un chefliu antrenat ia trenul din Moscova și speră să ajungă într-un sfîrșit la Petușki, unde îl așteaptă probabil o copilă binevoitoare, o komsomolistă. Ca să-și ascută îndrăzneala, bea. Bea de toate, în special vodcă. În acest chip, Venecika Erofeev urmează un îndemn interior, metafizic: „Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea și bucuria ta, du-te!”. Venecika pornește plin de elan. Asta e tot. Restul este poezie și surpriză. Erofeev pretinde că a redactat cartea în „toamna anului 1969, la lucrările de montare a cablurilor în Șeremetievo”. Recomand să-l credem pe cuvînt.

Am terminat, deci, Venedikt Erofeev, Moscova-Petrușki. O carte interesantă.

Foarte inteligent, bun manipulator de lecturi, ingenios (pagina cu întrebările Sfinxului e memorabilă, ca și sfîrșitul cărții), teribilist, ironic, pișicher. Dar poemul metafizic rămîne, am impresia, în pura gratuitate. Arcușul freacă accelerat sîrma lăutei, muzicantul suflă de zor în clarinet, toboșarul bate zdravăn în timpan, simfonia nu se aude, filmul e mut. Așadar, întîlnesc în aceste pagini gratuitatea strîmbăturii unui Gavroche deprimat / euforizat, care nu mai îndrăznește să spere în / vreo revoluție. Dacă în lume nu poți schimba nimic, modifici lumea în închipuire, excitînd-o cu vodcă... Urcăm încrezători în personalul care duce la Petușki. Și ne trezim cu o „sulă uriașă” înfiptă adînc în beregată...

Este o exagerare, totuși, a vedea în proza lui Venedikt Erofeev o rescriere a lui Gogol. Erofeev poate să placă unui cititor ca mine (livresc, dezabuzat, răbdător), dar nu și celui care caută o miză oarecare, sensul anagogic al lucrării, să zicem. Moscova-Petușki nu are un sens anagogic.

Nu pot nega, Erofeev mă distrează (are umor din belșug), îmi pot imagina că trenul merge spre rai (dar chiar duce la rai?), așa cum clasa muncitoare merge în paradis, cînd de fapt locomotiva lui Erofeev nu înaintează nicăieri. La sfîrșitul lecturii, Erofeev mă lasă exact acolo unde eram (și) la începutul începutului. Și nu e tocmai vina mea. Într-un cuvînt, proza lui Erofeev nu prezintă (și nu trezește), la recitire, nici un fior metafizic. Autorul a scris pur și simplu ca să-i amuze pe cititori. Și îi putem pretinde oare mai mult? Are rost?

În consecință, am citit romanul asemenea exegetului realist (incriminat de Emil Iordache în postfață), care nu poate vedea, vai, în povestea lui Erofeev decît odiseea unui biet Villon născut „dincolo de cercul polar", într-o „mică stație de cale ferată”. Și mult prea tîrziu.

Dacă Erofeev a făcut o glumă și ne îndeamnă la haz, de ce să-i nesocotim îndemnul? Are haz.

Am trecut la o a doua lectură a cărții, pe paragrafe. Și mi-am propus să identific (la rîndu-mi) citatele neremarcate de traducător / exegeți pînă acum. Sau pe acelea care nu sînt semnalate înadins la subsol.

Am identificat unul din (cine credeți?) marele Rabelais. La pagina 22, naratorul zice că a stat un timp în cameră, la Orehovo-Zuevo, cu patru buni amici. El era al cincilea. Se înțelegeau atît de bine încît dacă unul dintre cei cinci zicea „Băieți, eu beau vin de Porto”, toți, la unison, se sculau și beau vin de Porto. Dacă unul se referea la bere, toti beau fericiți bere. Este o parodie, poate, a secțiunii, din Gargantua, despre mănăstirea liberă (și mixtă) a fratelui Des Entommeurs, pe nume Thélème. Care avea drept suveran principiu invincibilul "Fă ce-ți place!". Și unde dacă unul zicea: "Mă duc să sar coarda", toți mergeau să sară coarda ca să-i facă pe plac. Numai că mănăstirea lui Erofeev conține, vedem, doar frați călugări, nu și măicuțe.


P. S. În imagine: Adriaen Brouwer (ca. 1605-1638): The Bitter Potion (c.1630 - 1638).


Citiţi în continuare!

marți, 16 mai 2017

Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc



Deşi n-am prieteni fanatici şi refuz sistematic mondenităţile (nu-mi plac îmbulzelile, cozile amatorilor de autografe, mania de a fotografia totul, discursurile improvizate şi, în plus, mai sînt şi foarte sfios), firea mea este, mai degrabă, cordială, amabilă.

Menirea mea ca eseist sceptic nu este aceea de a-l speria ori, Doamne fereşte!, de a-l îngrozi pe cititor. Las această satisfacţie în seama specialiştilor. La urma urmelor, pot să-l pun pe gînduri şi fără să-l zdrobesc (de cititor zic).

La un summit literar, cu mulți ani în urmă, poetul Mihai Ursachi a rezumat definitiv, printr-o sintagmă memorabilă, scopul vieții: “Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc”. Pentru participanții la șezătoare, exclamația lui a părut o noutate absolută, senzațională. Au chemat o televiziune și l-au filmat. A rezultat astfel singurul clip cu Mihai Ursachi disponibil contemporanilor. 

Vă mai amintiţi oare îndemnul lui Seneca (epistola 23)? Citez: “În primul rînd, fă asta, dragă Lucilius: învaţă să te bucuri”. Cel care ştie să se bucure va găsi oricînd un prilej potrivit. Bucuria autentică (dar şi plăcerea autentică!) se întemeiază neîndoios pe frumuseţe. Epictet a spus-o cel dintîi. Există și plăceri pure, nevinovate. Opriți-vă măcar un minut. Priviţi într-o noapte senină văzduhul. Pipăiţi / respirați / mirosiți iarba, frunzele, florile, arborele lui Iuda. Recitaţi un verset din Cîntarea cîntărilor: “Căci, iată, iarna a trecut, / Ploaia s-a dus, a plecat, / Au apărut florile pe pămînt”. Poate fi oare ceva mai frumos?

Ştiu şi consimt: frumuseţea este pieritoare, viaţa fragilă, coasa morţii aproape, trupul slab și neputincios. Problema e alta: în pofida acestor venerabile banalităţi, pot rămîne destins (adică diferit de indivizii pomeniți mai sus)? Pot fi un original (originalitatea fiind întotdeauna o diferență)? Îmi pot păstra cumpătul? Am voie să zîmbesc?

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de adjective capitale, vreau să scriu în aşa fel încît să obţin la sfîrşitul textului meu măcar un surîs. Dacă nu-mi ating ţelul, dacă nu binedispun, dacă nu înseninez, mă îndoiesc de talentul personal. N-am primit talant. Fac degeaba umbră pămîntului…


P. S. În imagine: Karoline Juzanx, Don Quichotte.


Citiţi în continuare!

duminică, 14 mai 2017

De ce nu s-a sinucis Flaubert aruncîndu-se în Sena cu o piatră de gît?


Înlătură din răsputeri buruiana resentimentului. Nu invidia pe nimeni, căci nimeni nu este de invidiat. Nu intra în discuții zadarnice, pierzi vremea...

Și dacă, printr-un hazard, trăiești cu impresia că ai putea fi un scriitor (unul dintre miile și miile de scriitori de pe fața încăpătoare a pămîntului), singurul lucru liniștitor pe care-l poți face este să scrii. Să scrii cît te țin puterile, de dimineață pînă seara. Scrisul este, în el însuși, o noblețe, o bucurie, singurul paradis real. Cititul e alta. Nu mai ai nevoie de diplome, de aplauze, de premii, de zarvă, de polemici dubioase și perfect zadarnice. Scrie, deci. Așa cum au făcut atîția alții, cu mai mult sau mai puțin succes. În treacăt fie zis, succesul nu-ți folosește la nimic. Nici acum și nici peste un mileniu, cînd vei fi complet uitat, oale și ulcele...

Un exemplu dintre multe altele. Gustave Flaubert a început să scrie la Doamna Bovary în seara zilei de 19 septembrie 1851, o vineri, şi a pus punct ultimei propoziții, „Acum, de curînd, [Homais] a primit Legiunea de Onoare”, abia în 31 mai 1856, o sîmbătă, cînd i-a şi trimis manuscrisul prietenului Maxime Du Camp, la Paris, spre publicare. Dacă facem socoteala, trecuseră nu mai puţin de cinci ani şi nouă luni. (Tare mă tem că socoteala e greșită, am calculat cu oarece aproximație, am chiulit de la matematică, degeaba îmi pare rău acum...).

În tot acest timp, Flaubert n-a ţinut prelegeri la Academia de Inscripţii, n-a participat la supeuri, la banchete festive, nu s-a întîlnit cu Louise Colet decît o dată sau de două ori pe an (aici a greșit radical, în opinia mea), n-a patronat societăţi literare, asociaţiuni enciclopedice, a scris cîte opt-nouă ore pe zi (şi uneori chiar mai mult), în cea mai serenă singurătate, la Croisset, pe malul Senei. Într-un cuvînt, după cum şi-a propus, a evitat viaţa. Răul de a fi. Scriind.

Faima (adică atenţia temporară a publicului îndreptată nemilos asupră-ţi) reprezintă cel mai penibil motiv pentru care ai putea scrie. Încă o dată, citez din nepreţuitul Flaubert: „Dacă n-aş lucra, nu mi-ar mai rămîne decît să mă arunc în rîu cu o piatră de gît” (scrisoare din 13 noiembrie1872 către Ivan Turgheniev).


P. S. În imagine: Odilon Redon (1840-1916), Mélancolie (1876).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 mai 2017

Ce poți să-i ceri Teroristei, dacă îți propui cu tot dinadinsul s-o uimești



I-am cerut Teroristei, zilele trecute, dintr-un amuzament vinovat, pe care vreau să-l explic aici, să fie amabilă (așa cum a fost dintotdeauna) și să-mi trimită o carte. A fost vorba, nu ascund curiozitatea mea oarecum bizară, de Cavalerul templier, romanul lui Jan Guillou.

Romanul face parte dintr-o trilogie de mare succes (la care autorul - mai hîtru decît criticii lui - a adăugat și un al patrulea volum). Templierii îi fascinează pe mulți cititori (nu fac parte dintre ei, o să vedeți). Cine n-a vrut să fi fost, în tinerețe, un astfel de cavaler neînfricat, dîrz, generos și cu barba împletită în cîrlionți? Cine n-a visat o domniță singuratică așteptîndu-și smerită într-un castel ridicat semeț pe un munte cavalerul predestinat? Deci, n-o mai lungesc, am cerut cartea lui Guillou.

Terorista mi-a replicat că numai la asta nu se aștepta din partea subsemnatului (om serios de felul lui, măcar în ochii ei), dar mi-a promis că volumul îmi va sosi cu primul curier. Mi-a sosit. Este exact ceea ce mă așteptam: un roman scris cu abilitatea frugală a unui reporter (Jan Guillou chiar este un reporter cunoscut și premiat). Singura diferență față de toate celelalte cărți despre cavalerii templieri este că aici, protagonistul, Arn Magnusson, și adversarii lui, păgînii, nutresc un soi de simpatie, de înțelegere civilizată unii față de alții. La o primă privire, atitudinea este inedită, îl ia prin surprindere pe cititor, care se aștepta, mai degrabă, la ură și intoleranță. Nu-i exclus ca miza cărții să stea chiar aici. Vorbind despre trecut, autorul oferă o sugestie cu privire la situația de azi. Pacea și bunăvoința sînt mereu preferabile conflictului religios.

Și acum să vin la subiect. De ce am cerut această carte? Simplu, pentru că întreaga mea aventură a lecturii se sprijină pe un roman despre cavaleri fără prihană și domnițe care sînt gata în orice clipă să se sacrifice pentru ei. Cavaleriu teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy), cred că am mai spus asta, a fost primul roman mare citit de mine. Mare, înainte de orice, ca număr de pagini (două volume). Și mare prin forța narativă a prozatorului polonez Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz, creatorul lui. Citit înainte de a termina gimnaziul, romanul m-a marcat definitiv. L-am recitit de zeci de ori, la una dintre scene am plîns. Alții plîng cînd citesc Doamna Bovary, Ulysses, sau mai știu eu ce, sînt niște intelectuali subțiri, neîndoielnic, eu am lăcrimat pe ascuns din simpatie pentru minunata Danusia și cavalerul ei, Zbyszko de Bogdaniec, condamnat de regele Jagiello la moarte prin decapitare. Danusia urcă pe eșafod și strigă: „Este al meu, al meu!”. Zbyszko este salvat...

De atunci am citit multe romane despre cavaleri, înclusiv Stelele din Eger, în care eroul se numește Gergely, și mi-am zis adesea că această pasiune s-a născut odată cu prima mea lectură semnificativă. Am străbătut stoic toate aceste cărți (unele mai bune, altele mai rele) căutînd, probabil, să refac o plăcere originară. N-am găsit încă un roman despre cavaleri pe gustul meu, n-am mai plîns de multișor, nici n-aș mai fi în stare, păcat de candoarea mea de odinioară.

Acesta este motivul strict personal pentru care mi-am dorit romanul lui Guillou...

Ofer, în încheiere, coordonatele volumului: Jan Guillou, Cavalerul templier, traducere de Dan Ciobanu, București: Editura Univers, 2014, 374p., 44, 90 lei.


P. S. În imagine: Maître de la Mazarine,  Saint Victor chevauchant, Paris, vers 1413. Peinture sur parchemin.


Citiţi în continuare!

miercuri, 10 mai 2017

Iubitule, sînt a ta cu o singură condiție: recită-mi un vers...



Mă tem că de la o vreme (să tot fie vreo 30 de ani), a devenit de prost gust să reciţi poezii iubitei. Numai bătrînii mai cunosc acest obicei bizar. Ar fi un semn de senilitate, de împuținare a minții și energiilor. Cel puţin, aşa cred mulți cititori tineri.

Unii dintre ei gîndesc și-mi răspund cam așa: arşiţa amanţilor n-are nevoie de hexametri, de rime și ritmuri. Misterul erotic trebuie să fie instantaneu, spontan, mut. O încleştare a muşchilor, o ciocnire violentă a oaselor, o verificare a tăriei scheletului, o întrecuprindere sălbatică, o descompunere simultană. Iubirea se trăiește și nu are nevoie de nici o glosă. Nu-i nevoie, aşadar, de falsificări livreşti.

Cînd le cer studenților (din fericire, o fac destul de rar, m-am ars deja) să reproducă Ce e amorul? de Eminescu, un vers din Bacovia („Dormea întors amorul meu de plumb”), un poem din Brumaru („Erai romantică. Le-aveai pîn’ la pămînt / Genele lungi, purtate drept veșmînt...”), mă confrunt cu un refuz unanim. Nu de poezii ne arde nouă, îmi declară prietenii. Noi ne confruntăm cu Viața!

Mi se va spune că iubirea este un afect care se trăieşte, nu se comentează. Se asumă, nu se proclamă urbi et orbi. Se pătimeşte, nu se recită. Așadar, este o experiență, nu un discurs. Cînd este năprasnică (adică aproape întotdeauna la tinereţe, la maturitate și la bătrînețe), iubirea nu are nevoie de compuneri într-un limbaj ales, „figurat”. Nu are nevoie de Eminescu sau de Bacovia. Nu-i pasă de Brumaru. Rămîne discretă, sibilinică, taciturnă, laconică. Aşa o fi.

Dar omul vrea mai mult: vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie, uneori, de limbajul echivoc al versurilor, de metafore şi comparaţii. Şi mai e ceva. Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu ştie să se exprime ar fi o adevărată iubire. Fireşte, e imposibil să pricepi „ce e amorul” – preferabil este să-l trăieşti plenar – şi, orice am face, sensul şi esenţa anumitor experienţe ne scapă. Eu cred însă şi altceva. Şi anume că fără un limbaj adecvat, trăirea cu pricina este tulbure şi precară, ca somnul şi reveriile unui nevrotic. În lipsa cuvîntului adecvat, a cuvîntului „ce exprimă adevărul”, iubirea nu se iveşte. Nu poţi percepe lucrurile / culorile fără să dispui de un vocabular care să le numească, fie şi aproximativ. Psihologii știu bine acest plicticos truism.

Mai întîi a fost cuvîntul (e vorba chiar de latinescul „amor”) şi abia apoi trubadurii din Provenţa (ori alţi poeţi la fel de caraghioşi) au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvîntul nimerit („cuvîntul potrivit”, cu vorba lui Arghezi) provoacă și susține realitatea. Trăirile înfloresc tocmai din aceste smerite cuvinte adunate într-un poem de către un poet famelic.

Am prezentat, adeseori, în faţa unui auditoriu juvenil această modestă teorie privată. Am scris despre ea şi în Porunca lui rabbi Akiba…. Nu ştiu dacă am avut succes. Mă cam îndoiesc. Cînd este adevărată şi profundă, iubirea mută stelele, soarele şi cerul însuşi, măcar în imaginația amanților. Şi poate fi descrisă doar într-un poem inspirat. Nu iubești pe nimeni dacă nu ești în stare să spui un vers.

Eu așa cred...



P. S. În imagine: Egon Schiele, Liebende [Amants], c.1909.


Citiţi în continuare!

luni, 8 mai 2017

De ce toate muzele poeților adevărați sînt grăsuțe?



Dacă nu mă înşel, poeţii de pretutindeni cîntă, de obicei, două - și numai două - teme: iubirea şi moartea. Prin poet înţeleg, fireşte, precum Goethe odinioară, orice fel de scriitor. În Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe afirmă: „cel mai nobil motiv poetic este moartea ființei iubite”. Poe conjugă, așadar, în modul cel mai surprinzător, cele două teme lirice.

Firește, pentru lirica erotică, este nevoie de o Muză. Bănuiesc că știți ce-i o Muză, nu insist. Orice poet se bazează în viața lui de om sărman pe o Muză. Deci, Muza poate fi, desigur, o curtezană generoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi, moliciuni. Și altele. De veacuri şi veacuri, poeţii adevăraţi slăvesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi, frumuseţea sferică, uriașă, La Géante (Uriașa este titlul unui sonet de Baudelaire).

De altfel, într-un poem cunoscut, și Eminescu a precizat condiţiile necesare oricărei creaţii: femeia e preferabil să fie „nu subţire, ci-mplinită / încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită”.

Astăzi, din păcate (dar și pentru a-i enerva pe poeți!), în estetica feminină este la modă scheletul. Femeia frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar nici cît penele din coada păunului. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nici un poet nu simte vreun frison, poetul vrea întotdeauna mai mult. Cît mai mult. Întrebați-l, de-o pildă, pe Emil Brumaru...

În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămîne decît să deplîngă, în elegii plicticoase, vanitatea existenţei și Finalul ei ineluctabil. Cînd n-au Muze, poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor: nu știm încă de ce venim pe lume, nu știm nici de ce murim, nu știm, deci, nimic.

Și, la urma urmelor, la ce ne-ar folosi dacă am afla acest secret vid? Să ne mulțumim cu ce ne-a dat Dumnezeu: să cîntăm fără oprire Muzele, Muzele, Muzele!


P. S. În imagine: Jeanne Lorioz (n. 1954), Sans titre.


Citiţi în continuare!

miercuri, 3 mai 2017

Ce cărți citesc de plăcere? Piatra filosofală



Dacă ar fi să aleg un episod memorabil, o scenă (și numai una), din romanul Piatra filosofală de Marguerite Yourcenar, știu cu precizie ce-aș alege.

Am recitit nu de mult acest roman, în vechea ediție de la Univers, tipărită în 1971 (traducere de Sanda Oprescu), și nu mi-a părut rău nici de data asta. Fiecare dintre noi are o listă de cărți, să spunem cîteva zeci, nu mai mult, la care se întoarce cînd este obosit, deprimat, cînd vrea să uite de un necaz, de o bucurie nemeritată, cînd are pur și simplu mult timp liber la dispoziție, sau, paradoxal, tocmai atunci cînd nu-l are. Citești pur și simplu ca să citești, citești fiindcă....

N-aș îndrăzni să spun că romanul Piatra filosofală este o capodoperă (în definitiv, nici nu știu ce este o capodoperă), probabil că nu este, deși nu-i deloc o carte rea: ce-i drept, stilul îmi pare prea căutat uneori, prea retoric, aș fi preferat o exprimare mai simplă, nu are rost să insist. Oricum, așa scriau toți prozatorii francezi de atunci, în fraze definitive, în sentențe memorabile, ca latinii. În original, L'Œuvre au noir s-a publicat în 1968. A primit imediat premiul Femina.

Deci, citesc / recitesc acest roman de plăcere. Găsesc în desfășurarea lui un amestec de meditație și aventură, exact ce aștept de la un roman, cînd citesc fără să fiu obligat de nimic, doar de plăcere. Problema e alta: îmi place o carte care nu este negreșit o capodoperă. Mă întreb dacă o atare plăcere poate fi justificată și-mi răspund, încă o dată, că nu există plăceri nobile și plăceri ignobile, plăcerea este întotdeauna de un singur fel și nu-ți cere s-o justifici: „îmi place Piatra filosofală, pur și simplu pentru că-mi place”. Nu sînt vrednic de o justificare mai bună. Plăcerea nu depinde numai de ceea ce citesc, mi-a devenit limpede, depinde mai cu seamă de o experiență a lecturii care s-a format demult, demult în vremea în care gustam îndeosebi aventurile și intriga cunoașterii, pe cînd eram un inocent și un naiv. Nimic mai pasionant (pentru mine) decît un om foarte curios, vulnerabil și aflat într-o continuă primejdie. Nimic mai pasionant decît un om înfrînt. Îmi place, așadar, pentru că intriga romanului repetă un „arhetip”. Și mi-ar plăcea, firește, orice roman bun care s-ar referi la ea.

Piatra filosofală consemnează biografia unui savant din epoca Reformei. Ceea ce-l definește pe Zénon, înainte de orice, este o curiozitate febrilă, libido sciendi. Este cărturar, alchimist, medic (mai ales, medic), inventator de mașini de război, autor de cărți „eretice”, filosof. Vrea să afle tot, să noteze tot, să-și explice tot, călătorește pretutindeni, este ba în slujba sultanului, ba sub protecția unui episcop influent, ba în Spania, ba în Țările de Jos, ba în ținuturile nemțești. Un individ plin de nedumeriri, caută ceva și, adesea, nu știe nici el cu acuratețe ce caută, ar vrea să cunoască tot și își dă seama că nu va afla mai nimic, va muri ca orice ignorant, ca oricare altul.

În schimb, ceea ce nu știe precis (dar bănuiește) este că Sfîntul Oficiu îi contabilizează fiece pas. Inevitabil, în amurgul vieții, Zénon ajunge în temniță, pentru o vină mai degrabă imprecisă, ar putea să scape, dar nu vrea, se simte prea obosit, percepe zădărnicia vieții, sfîrșitul nu-l sperie. Este condamnat la moarte pe rug. În noaptea premergătoare supliciului, își deschide venele.

Vorbeam, la început, de un episod memorabil. M-aș opri la întîlnirea dintre Zénon Ligre și Martha Adriansen. Sînt frați vitregi, Martha este sora lui mai mică, dinspre mamă, dar ei nu știu asta, viața i-a despărțit, fiecare cu destinul lui, cu viața lui. Prima și ultima lor întîlnire are loc în timpul unei epidemii de ciumă, în Köln. Zénon sosește în oraș pentru a „cerceta manifestările bolii” (p.88). Îi tratează pe suferinzi, intră în locuințele lor mizere, își riscă viața. Curiozitatea lui ascuțită înfrînge orice anxietate. Ajunge și în casa în care locuiește sora lui, chemat chiar de ea.

Iată cum îl vede Martha: „A întrebat dacă aceea e casa Fuggers și a intrat fără temenele. Era un bărbat slab și înalt, cu ochii duși în fundul capului, înveșmîntat în mantia roșie a medicilor care au primit să-i îngrijească pe ciumați... Chipul său oacheș îi dădea înfățișarea unui străin. A urcat repede scara” (p.89). Zénon merge la patul în care se chinuie Bénédicte, vara Marthei. Observă imediat că bolnava trage să moară. Urmează un scurt dialog: „Non est medicamentum... [Nu există leac]. Forța vitală a surorii dumitale a secat. Putem cel mult să-i alinăm suferința.

-Nu sînt sora ei, se împotrivi deodată Martha... Mă numesc Martha Adriansen, nu Martha Fuggers. Sînt verișoara ei.

Medicul n-a învrednicit-o decît cu o singură privire și apoi s-a cufundat în cercetarea urmărilor leacului. Bolnava, mai liniștită, zîmbea parcă...

- Zici că te cheamă Martha Adriansen, spuse el fără veste. Am cunoscut în tinerețea mea un bărbat destul de vîrstnic ce purta acest nume. Pe soția lui o chema Hilzonde.
- Erau tatăl și mama mea, răspunse Martha aproape în silă.
- Mai trăiesc?
- Nu, zise ea mai încet. Erau la Münster cînd episcopul a cucerit orașul...” (p.90).

Medicul vrea să plece. Marta scoate un ban de aur. I-l dă ca să-l umilească, ea trăiește în lumea celor avuți, el este un simplu vagabond. Indiferent, Zénon nu refuză plata: „Faptul de a-l plăti restabilea distanța dintre ei... Fără să se uite la ea, medicul a vîrît banul în buzunarul mantiei și a ieșit” (pp.90-91).

Frații se întîlnesc, dar Zénon nu-și divulgă identitatea. M-a intrigat dintotdeauna discreția lui. De ce nu spune nimic? Nu-i pasă de sora lui? Preferă să trăiască liber, autonom, anonim? El știe cine e Martha, știe cine a fost Hilzonde, știe că la Münster a murit mama lor. Martha va ignora toate aceste detalii biografice. În cele din urmă, va uita întîlnirea din Köln, împrejurările ei dramatice.

În final, Martha ar putea să-l salveze din carceră, i-ar putea cumpăra pe judecători, i-ar putea întoarce serviciul. N-o face...


P. S. În imagine: Johannes Vermeer (1632 - 1675), L'astronome / l'Astrologue (1668).


Citiţi în continuare!

luni, 1 mai 2017

Din nou despre iubirea interzisă. Invidia lui Dante



Pe Francesca da Rimini n-o putem salva din infern, un adulter rămîne un adulter, dar putem observa împrejurările lui.

N-aș spune că Francesca și Paolo învață regulile iubirii curtenești din romanul lui Lancelot, ei se iubesc deja, se află sub puterea acestei trăiri, deși ignoră probabil existența ei. Ceea ce le dezvăluie romanul e tocmai faptul că se iubesc și posibilitatea împlinirii dorinței. Romanul constituie, așadar, impulsul decisiv. Dacă „amanții” n-ar citi scena sărutului dintre Lancelot și Guenevere, n-ar îndrăzni să-i imite. Așadar, dorința se naște din lectură și lectura le arată cum s-o împlinească. Nu știm ce a urmat după versul enigmatic

„în ziua aceea n-am citit mai mult [mai departe]” („quel giorno più non vi leggemmo avante”) (V: 138).

Dacă n-au mai citit, ce s-a întîmplat cu adevărat? S-au lăsat în voia sărutului, în voia desfătărilor, ori au fost surprinși de soț și uciși? Francesca da Rimini nu-i povestește lui Dante (și însoțitorului său) urmarea. Aș sublinia faptul că, în infern, femeia răspunde întrebărilor poetului, nu bărbatul: Paolo o ascultă și plînge. Ce a urmat, deci, sărutului inițial? Putem construi ipoteze, dar textul nu încurajează nici una. Sau le încurajează pe toate.

Nu știu dacă Dante a fost cu adevărat invidios pe Francesca și Paolo. O realitate mutată în ficțiune este greu, imposibil de judecat corect. Oare ce va fi fost în mintea lui Dante? Ignoramus, ignorabimus... În prelegerea despre Divina Comedia, „Infernul, V” (cuprinsă în volumul Frumusețea ca senzație fizică, București: Paideia, 1998, pp.160-161), Jorge Luis Borges pare sigur de invidia poetului, chiar dacă Dante îi înțelege pe păcătoși, se prăbușește într-un leșin, împărtășind astfel suferința lor:

„Aici este ceva ce nu spune Dante, ceva care se simte de-a lungul întregului episod și care-i subliniază virtutea. Iată: Dante, cu infinită compătimire, ne înfățișează destinul celor doi amanți, dar, totodată, se simte că el invidiază acest destin. Ei rămîn în infern, iar el se va salva. Ei însă s-au iubit, în timp ce el nu a reușit să fie iubit de femeia pe care o adoră, Beatrice...  Ei sînt împreună. Sînt împreună pentru eternitate, împărtășesc amîndoi infernul, iar acest lucru îi pare lui Dante un fel de paradis”.

În ce mă privește, nu sînt deloc sigur că infernul va dura o eternitate, totul este o simplă conjectură despre eschaton, nici teologii nu sînt siguri. S-ar putea ca Origen să fi avut dreptate. De ce să suferi o veșnicie pentru un simplu sărut?


P. S. În imagine: Mosè Bianchi, Paolo et Francesca (1877).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Cum poți deveni idiot. Cinci pași simpli la îndemîna oricui



Mi-am amintit că (și) omul din subterană pretinde că ar fi un individ livresc. Cred că e prima dată cînd epitetul surprinde modul de a fi al unui personaj și nu o scriere oarecare, un autor, deși nu-mi închipui că anticii și medievalii nu au avut adjective pentru cel care vede lumea ca pe o carte și pe el însuși ca pe un personaj dintr-o carte. Oare cum să-l numim pe Don Quijote?

Firește, livresc poate fi un poet (un rapsod, un prozator, un eseist). Scriitorul livresc, tot mai frecvent astăzi, își ia subiectele din autori demodați, din clasici, re-scrie, re-formulează, folosește (uneori, ironic) propoziții mai vechi, cunoscute, citează corect, dar mai ales greșit, din alții, într-un cuvînt, se inspiră din literatură, fiindcă, la urma urmelor, numai și numai din literatură te poți inspira. Viața nu-i un motiv de inspirație pentru nimeni. Cei care cer scriitorilor „să se inspire din viață” nu știu ce spun. Literatura inovează mai mult decît viața.

În definitiv, autorii au procedat dintotdeauna așa. Am arătat altădată, în Porunca lui rabbi Akiba, că procedeul re-scrierii nu este cîtuși de puțin modern. În Commedia, Dante l-a rescris pe Vergiliu, în Eneida, Vergiliu l-a re-scris pe Homer, Platon a re-scris poemul lui Parmenide, așadar, este imposibil să stabilim o origine a temelor și figurilor de stil, un autor întru totul originar. Aș observa imediat că un scriitor livresc nu este, prin faptul că re-scrie un text oarecare (Odiseea ca Joyce), lipsit de originalitate. Și nici de experiență. În consecință, pentru un autor, a fi livresc nu mai este de mult o însușire îndoielnică.

Dar un om, psihologia lui, modul lui de a fi și de a vedea lumea? Cît de livresc poate fi un om? Și ce înseamnă că un om este livresc? Misterioasă însușire!

Să cercetăm succint povestirea lui Dostoievski, Însemnări din subterană. Presupun - am această naivitate - că toată lumea știe deja faptele. În esență, „însemnările” prezintă confesiunea unui ins măcinat, mai presus de orice, de singurătate și mizantropie. Deși spune despre el că are un suflet nobil, omul din subterană jignește fără motiv o femeie, din simpla dorință de a face rău unei făpturi inocente. Dacă femeia n-ar fi inocentă, s-ar feri, poate, s-o jignească.

M-am întrebat, așadar, în ce constă nota caracteristică a omului din subterană. În simplul artificiu? În repetarea mecanică a unui rol? În excesul de gîndire? În prejudecăți? Greu de spus. Alții gîndesc și se analizează la fel de mult, dar nu fac rău nimănui, Rudin, de pildă. Încerc, deci, să edific o ipoteză, o aproximare.

Întîi și întîi, omul livresc se caracterizează printr-o completă inabilitate socială. Este didactic, cînd ar trebui să simtă compasiune; sensibil și timid, cînd ar trebui să-și țină cumpătul, să-și stăpînească trăirile; are efuziuni într-un loc și într-un moment nepotrivite; este laconic exact acolo unde ar trebui să vorbească; este expansiv și locvace, tocmai acolo unde s-ar cuveni să dăruiască o mîngîiere, un cuvînt bun. Și, mai ales, este principial. Se îmbată cu principii. Face totul pe dos nu pentru că ar vrea neapărat asta, deși nici el nu știe prea bine ce vrea cu adevărat. Nu îndrăznește să recunoască, dar vrea cu siguranță prețuirea celorlalți, prețuirea tuturor, fără nici o excepție, asta dorește din tot sufletul. Vrea să fie iubit, admirat, glorificat pentru unicitatea lui, vrea să atragă atenția etc. Lipsa prețuirii generale, indiferența celorlalți îl împing către gesturi prostești.

Așa procedează omul din subterană. De fiecare dată greșește răspunsul: insultă, rănește, pretinde că suferă, chiar suferă. Nu-i înțelege pe alții, sau îi înțelege prea tîrziu, cînd nu mai este nimic de făcut. Și, franc vorbind, omul livresc nu s-a înțeles nici pe sine. Mai mult: joacă de fiecare dată un rol - nici măcar străin. Rolul lui constă în faptul de a juca mereu un rol și de a nu mai putea ieși din el. A prevăzut cu mult înainte toate posibilitățile, cu o excepție: posibilitatea ca toate posibilitățile prevăzute de el să nu se realizeze niciodată. Gîndește și calculează viitorul, dar nu poate gîndi în prezent, acum și aici.

Omul livresc vrea ca lumea să se poarte după regulile prescrise de propria lui voință, după îndemnurile din cărți, univoc. Trăiește într-un univers populat de „personaje” gata scrise, de automate, el însuși fiind un automat și un personaj gata scris. Nu bănuiește faptul că oamenii reali sînt mai complicați, mai obscuri decît personajele din cărți, mai liberi. Că oamenii sînt vii și, în măsura în care sînt vii, reacționează imprevizibil. Citez: „Mă obișnuisem să gîndesc și să imaginez totul cum scrie la carte, ca și cum toată lumea ar fi exact așa cum am făurit-o eu în visele mele” (p.164).

După o reuniune ratată cu colegii, omul din subterană merge la un așa-zis „magazin de modă” (un bordel, de fapt). Nu are un scop precis. Vrea să-și descarce sufletul și, în același timp, să insulte pe cineva. Hazardul îl ajută să-l găsească. Acolo ține un discurs elevat unei fete naive, deși la propriu nu-i pasă de ea. Bineînțeles, nu este cîtuși de puțin sincer, folosește fraze stereotipe, care nu-i aparțin și în care nici el nu crede. Liza însăși observă falsitatea predicii: „Dumneata vorbești ca din carte”. Ipocritul răspunde: „Nu, Liza, să nu crezi că vorbesc ca din carte, cînd și mie mi-e scîrbă să repet ce-au spus alții” (pp.131-132).

Îi prezice fetei că va ajunge rău, că o așteaptă un sfîrșit jalnic. Cînd va muri, groparii „or să astupe cît pot de repede groapa cu lut vînăt și-or să se ducă la crîșmă”. Liza îl crede pe cuvînt, izbucnește în plîns, se căiește. Purtarea ei îl surprinde, fiindcă viața însăși îl ia întotdeauna prin surprindere: „Știam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un cuvînt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decît 'ca din carte'. Dar asta nu mă deranja: știam doar, presimțeam că mă va înțelege și că, poate, stilul livresc va fi de folos intenției mele. Dar acum, obținînd efectul scontat, mă speriasem” (p.138). Dacă a avut o intenție, naratorul n-a bănuit nici o clipă că discursul lui va avea ecou, că fata va fi cuprinsă de remușcări. Cînd se despart, îi lasă adresa, dar speră că fata nu va veni.

Omul din subterană nu poate pricepe o situație simplă și, în genere, nu poate fi simplu, spontan, autentic, viu. După scena din „magazinul de modă”, în chip neașteptat, Liza îi face o vizită, fiindcă vrea pur și simplu să-l vadă, fiindcă a crezut în vorbele lui și s-a lăsat amăgită: vrea să părăsească bordelul.

El nu este capabil să priceapă cu limpezime motivul venirii fetei (sau nu vrea), îi este rușine de el însuși, de sărăcia lui, de banalitatea lui, și se comportă în chipul cel mai odios, de neiertat. O jignește dinadins: îi dă bani. Apoi o îndeamnă fățiș să plece. Liza lasă banii pe masă și fuge. El își dă seama prea tîrziu de cumplita-i josnicie.

Livresc înseamnă, așadar, fals, calculat, inoportun: „Această cruzime era atît de simulată, atît de cerebrală, atît de plăsmuită, livrescă, încît eu însumi..., cuprins de rușine..., m-am repezit pe urmele ei... Plecase” (p.169). Din prea multă sensibilitate și gîndire, omul livresc se comportă ca un ticălos.

Livresc a fost și Don Quijote, cavalerul umiliților. Dar nu mi-l pot închipui atît de abject...

P. S. Am consultat  F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012.

P. P. S. În imagine: Zoran Music, Autoportrait (1997).


Citiţi în continuare!

miercuri, 26 aprilie 2017

Am putea s-o salvăm pe Francesca din iad? O notă despre iubirea adulteră



În Cîntul 5 din Infernul, Dante prezintă doi păcătoși celebri. E vorba de Francesca da Rimini și de Paolo Malatesta. Pedeapsa lor e să îndure suferința din infern împreună, fără a-și putea vorbi însă. Păcatul lor: acela de a se fi iubit în pofida unui mariaj eronat. Francesca da Rimini (1255 - 1285) era căsătorită cu un bărbat față de care nu simțise niciodată nimic.

În vremea lui Dante, femeia era un bun care trecea din proprietatea familiei în aceea a soțului. În fond, un astfel de mariaj nu surprinde nici astăzi. Mulți parteneri se căsătoresc din rațiuni cu totul străine iubirii, la îndemnul părinților, sau dintr-un capriciu malign. Căsătoria lor se rezumă la trăirea urmărilor funeste ale acestei greșeli.

Francesca și Paolo s-au îndrăgostit pe cînd citeau (cu voce tare, ca întotdeauna în Evul Mediu) unul dintre romanele Mesei Rotunde, acela despre cavalerul Lancelot du Lac (Le chevalier de la charette), redactat de Chrétien de Troyes. Cititorii ajung la episodul primului sărut dintre Guenièvre / Guenevere și Lancelot. Lectura le stîrnește simțurile, pasiunea, îi face să uite de opreliști. Își dau seama că se iubesc. Înțeleg brusc. Se iubeau, probabil, fără s-o știe, de multă vreme. Francesca și Paolo se îmbrățișează și, în chip fatal, ajung la păcat.

Iată ce povestește Francesca: „Citeam odată cum l-a subjugat / pe cavalerul Lancelot iubirea; / singuri eram și fără de păcat. / Adesea-n taină ne-am surprins privirea / și-același gînd obrajii ne-a pălit; / ci un singur vers ne-a biruit simțirea. / Cînd am citit cum zîmbetul rîvnit / i-l sărută pe gură Lancelot, / acest ce mi-e în veci nedespărțit / mă sărută și-un freamăt era tot; / de-atunci nicicînd n-am mai citit 'nainte...”.

La auzul acestei mărturisiri, Dante, peregrinul prin infern (care nu este, bineînțeles, Dante Alighieri, autorul) este cuprins de o milă nesfîrșită și se prăbușește fără grai. Francesca este așadar o femeie adulteră. Paolo Malatesta era fratele soțului. În fond, vina celor doi se aseamănă, să zicem, cu aceea a cavalerului Lancelot îndrăgostit de Guenevere, soția regelui Arthur. Chrétien de Troyes n-o blamează (sau se preface că n-o blamează), iubirea celor doi pare întru totul firească. Cititorul înțelege că între Lancelot și regină s-a iscat o legătură mai presus de voință („o flacără mistuitoare”, scrie în Cîntarea cîntărilor, 8: 6), o iubire necesară, împotriva căreia nu-i chip să lupți. În schimb, Dante îi condamnă pe Francesca și Paolo să sufere împreună în infern și să fie purtați de vifornițele de acolo.

La urma urmelor, o astfel de pedeapsă (de o suavă cruzime) și-ar dori orice amant (de orice confesiune religioasă): să rămînă pentru totdeauna alături de cel iubit (chiar în iad, chiar în fundul infernului, în întunericul cel mai ascuțit). În definitiv, visul amanților dintotdeauna este să petreacă împreună și viața de apoi, focul din iad, chiar dacă suferința va ține o veșnicie. Dacă nu-ți dorești acest sfîrșit perpetuu, nu iubești cu adevărat.

Mulți exegeți s-au întrebat cu privire la rațiunea pedepsei. Ce l-a determinat pe Dante să aleagă acest canon pe care, la urma urmelor, l-ar fi ales și cei doi păcătoși, dacă ar fi fost după voia lor și ar fi putut să decidă? Este iubirea (iubirea adulteră, se înțelege) un păcat? Un păcat care să te ducă în iad? Riguros vorbind, este. Teologic vorbind, este. Asta dacă privești ca un judecător din afară, dacă privești precum clericii și fariseii (precum Dante Alighieri însuși), dacă te erijezi în Arbitru. Dar dacă privești din interior, dacă ai trăit tu însuți o atare iubire necuvenită, începi negreșit să te îndoiești. Nu poți ridica (și arunca) piatra cel dintîi. Viața este mai complicată decît socotesc teologii. Numărul viciilor întrece cu mult numărul virtuților. Cu excepția frumoasei Beatrice, nimeni nu va ajunge în Paradis?

Da, iubirea adulteră (accentul cade, firește, pe iubire, nu mă gîndesc la adulterul obișnuit, din curiozitate sau plictis) este un păcat, a scris cîndva și George Santayana, un filosof peste care s-a așternut uitarea. Și tot el: iubirea celor doi este păcătoasă, fiindcă au înțeles-o numai ca posesiune fizică - și nu ca trăire dincolo de senzualitatea imediată. Paolo și Fancesca ar fi trebuit să observe  / să respecte cu orice preț abstinența, în pofida dorinței, a instinctului, a chemărilor trupești. În pofida firii. Un amant veritabil învinge orice dorință.

Îmi amintesc astfel, brusc, de scena călugărului ispitit de o curtezană într-un roman de Huysmans, Là-bas. Călugărul își smulge limba și o scuipă furios spre femeie. Nu poate fi înfrînt de simțuri, nu cedează dorinței. Așadar, iubirea nu exclude abstinența, ci o presupune, iubirea culminează în inocența deplină. Santayana nu gîndește altfel. Iubirea fizică se împlinește abia într-o iubire imaterială, punctul culminat ar fi o iubire fără trup: „love itself dreams of more than mere possession”. Iată o idee pur platoniciană.

Dacă iubești, se cuvine să lași în urmă aprinderea erotică, trebuie să depășești nivelul pur sensibil. Iubirea este o înălțare, o ascensiune, un imbold spre principiul divin. Abia acolo poți să te pierzi. Așa să fie oare? Eu, unul, nu cred, deși nu am un răspuns limpede, cert. Și nici nu am curajul să ridic cel dintîi piatra, să-i lovesc pe ticăloși.

Cititorii oare ce zic?


P. S. În imagine: Henri-Jean Guillaume Martin: Paolo Malatesta et Francesca da Rimini aux enfers (1883).


Citiţi în continuare!

duminică, 23 aprilie 2017

Dacă aveți prea multe cărți (ca mine), aruncați-le fără milă



Ajuns, în sfîrșit, acasă, după două luni de ședere în Atena, revizuiesc cîteva rafturi din biblioteca personală. Constat cu melancolie că multe din achizițiile mele de odinioară au devenit cu vremea, fără voia mea, deși vinovatul sînt totuși eu, perfect inutile. Exclam ironic ca filosoful antic: „Cîte cărți, Doamne, de care nu am nevoie! Cîtă hîrtie risipită degeaba!”.

La ce bun să ții în bibliotecă, de-o pildă, traducerea cu enorme erori - și într-o românească imposibilă, arhaizantă și pudică ori de cîte ori autorul vorbește fără perdea - a Eseurilor lui Montaigne? E nevoie negreșit de o versiune revizuită. Mă îndoiesc, totuși, că o voi vedea prea curînd. La urma urmelor, nu-i mai bună o ediție rescrisă în franceza modernă, cea a lui Guy de Pernon, să spunem, pe care o am în PDF? Cum să nu!  Astăzi (ca și mîine), toate aceste cărți (aș mai cita, fără maliție, manualele cardinalului Tomáš Špidlík despre așa-zisa „spiritualitate răsăriteană”, extrem de precare, dar sînt multe altele) nu-mi mai pot fi de nici un folos. Ele atestă cel mult un interes defunct, un amor revolut, o aprindere temporară a nervilor, o eroare.

Aș aminti, cu acest prilej, obiceiul unui prieten foarte citit, de altfel, unul dintre cei mai erudiți cititori pe care i-am cunoscut vreodată, nu sînt foarte mulți într-o lume tot mai grăbită și mai superficială, erudiția este o rara avis printre noi și aiurea. Avea în casă cam 500 de volume, un singur corp de bibliotecă, pe un perete. Nu mai mult. Nu mai puțin. Firește, la răstimpuri, amicul meu cumpăra cărți (ori le primea din Franța, de la Galerie Lambert, à titre gracieux), deși nu avea aviditatea achizitivă și nediscriminatorie a poetului Emil Brumaru. Și, cu toate acestea, cifra cărților din biblioteca lui nu sporea, dar nici nu scădea, printr-o minune firească rămînea aproximativ constantă (și așa a rămas pînă la sfîrșitul lui prematur!). Explicația este destul de banală, o știți deja. În contul titlului recent, el uita pur și simplu într-o sală de seminar, pe o masă, sau dăruia unui profan ca mine, ca voi, sau ducea la anticari într-un geamantan încăpător, un titlu vechi (sau, în cazuri excepționale, mai multe). Obiceiul lui „barbar”, poate, la o primă examinare, nu venea dintr-un cinism, dintr-o frigiditate sufletească, dintr-o ură de posesor copleșit de cărți. Nici vorbă! Dacă împrumuți o carte, sau o faci cuiva cadou, sau o vinzi la anticar, nu ești cîtuși de puțin un cinic și, cu atît mai puțin, o bestie vicioasă. Oferi cartea tot unui cititor, nu o pui pe foc, cum voia David Hume cu tratatele de teologie. Iar cititorul are, probabil, mai multă nevoie de ea decît fostul proprietar.

În definitiv, pentru a fi de oarece folos, o bibliotecă trebuie să cuprindă, mai întîi, un număr rezonabil de titluri, un număr accesibil minții noastre mărginite, cîteva sute, cel mult, exact atîtea cîte păstrează și un „bibliofil reticent” ca eseistul Joseph Epstein. El a mărturisit într-un articol din The Weekly Standard (5 mai 2014) că păstrează cam 700: ”Iubesc cărțile, trăirea pe care ți-o dau, mirosul, aspectul, dar nu am nevoie de o bibliotecă uriașă... Totuși, continui să îndepărtez cărți pe care le-am citit și despre care sînt cu totul sigur că nu va mai trebui să le citesc, sau să le consult din nou. Nu cred că o carte are o valoare specială pentru motivul că s-a întîmplat s-o citesc”.

Pentru a scrie un eseu mai lung despre experiență și cărți (precum cel de față), ai nevoie  cel mult de o sută de articole / de lucrări. Dacă îți propui să străbați 10 mii, nu vei termina niciodată eseul. O bibliografie exhaustivă nu folosește la nimic, mai degrabă constituie un obstacol înfricoșător, cine își propune să străbată o bibliografie exhaustivă (fapt de altminteri imposibil) nu este în toate mințile, nu se pricepe deloc la cărți, visează visuri, nu se va apuca niciodată de scris. Și pentru a vorbi franc, autorii fecunzi nu citesc aproape nimic. Și știți de ce n-o fac? Simplu: pentru că au intuit secretul vieții. Cel mai plăcut lucru (fericirea însăși, credea Flaubert!) este să scrii neîncetat, zi și noapte, și să nu te oprești din scris nici măcar pentru a petrece cîteva ceasuri de completă uitare de sine, de voluptate inconștientă, într-un hotel sordid, alături de frumoasa, pasionata Louise Colet.

A avea în bibliotecă 15 mii de volume (sau mai multe), fără să fii un bibliofil stricto sensu ca Umberto Eco, echivalează, într-un fel, cu a nu avea nici unul. Bibliofilul vede în carte un obiect prețios - prin vechime, raritate, prin impactul afectiv. Nimic mai mult. Adeseori, declară: „am cumpărat această carte de la un buchinist jovial, pe cînd eram bursier la Centre Européen Universitaire de Nancy (prin 1986 - 1987) și studiam încordat intențiile secunde în logica medievalilor”. În acest caz, prețul cărții este unul pur subiectiv, titlul notează un sentiment de triumf, o reminiscență. Bibliofilul păstrează volumul în raft pentru că îi aduce aminte de studenție, de un moment subit de jubilație în biografia personală, situat într-o tinerețe tot mai îndepărtată. În schimb, dacă ar suferi de amnezie sau ar împărtăși inteligența lui Seneca (pe care unii o urmează fără să știe, din păcate), bibliofilul ar neglija cartea, s-ar dispensa de ea (există multe căi, nenumărate căi de a elimina o carte), ori ar găsi pur și simplu că titlul cutare nu răspunde nici unui interes actual, viitor, previzibil, probabil. Ori și-ar da seama că nu mai are timp...

Mai mult: un bibliofil nu este neapărat și un cititor foarte bun. Nu era, firește, cazul lui Umberto Eco, extrem de rar în istoria lecturii, cînd o vocație exegetică însoțește un frison bibliofil. În realitate, un bibliofil pur și dur, care își respectă meseria, refuză să citească vreun rînd și privește cartea așa cum consideri un pendul arhaic, un scrin de mahon, sau o rochie purtată cîndva de faimoasa Françoise Louise de La Baume Le Blanc, ducesă de La Vallière et de Vaujours.

În al doilea rînd, o bibliotecă se cade a nu păstra cărțile „greșite”, inutilitățile, tomurile care nu-ți satisfac decît vanitatea (cărțile primite cu dedicație, să zicem) sau afectele liminale, juvenile (Teresa filosoafa).

A venit, prin urmare, pentru că trebuia să vină în cele din urmă, era inevitabil, momentul să plivesc temerar rafturile zadarnice ale bibliotecii mele. Prea multe cărți, spunea odinioară bunul Seneca (și a repetat, într-un dialog vestit, Petrarca), te opresc din reflecție, îți iau respirația și nu mai pricepi nimic din misterul (perfect vid) al lumii înconjurătoare. Deci, se cuvine să renunț măcar la o parte din cărți, păstrez prea multe lucrări mediocre, lipsite de orice semnificație, de orice rost. Trebuie să îndrăznesc odată și odată. Lupta se duce pe viață și pe moarte: ori eu, ori ele.

Dar: voi avea oare această luciferică bravură? Mă va lăsa inima, sufletul? Nu voi izbucni oare, milos fiind, într-un plîns stupid?


P. S. În imagine: Jérôme-Martin Langlois (1779 - 1838), Cassandre, figure d'étude ...


Citiţi în continuare!

vineri, 21 aprilie 2017

Unde să-ți găsești plăcerile. Îndemnuri pentru un cititor gingaș, cu predispoziții masochiste



Se întîmplă rar, dar cînd se întîmplă, se întîmplă. Citesc Dante, Divina commedia, în traducerea lui Alexandru Marcu, nereeditată, din păcate. Marcu a ales pentru versiunea lui o proză ritmată: cred că acest tip de traducere literală reprezintă pînă la urmă opţiunea cea mai fericită.

Măcar în vremea noastră, cînd poezia nu mai înseamnă trohei fugaci, iambi suitori, ritmuri sapphice, dactili săltăreți, peoni suspicioși, armonii alcaice, frîngeri adonice, spondei cazoni, cînd poezia s-a despărțit, așadar, de muzică și prozodie. Înseamnă imagine, idee, sugestie, frison, orice altceva, dar nu muzică, deși unii poeți mizează încă pe ea, din pricini care îmi scapă, strict personale. La urma urmelor, și versul vetust poate interesa prin efectul insolit, extraneu. Aspectul lui funerar, anacronic impune încă.

Cînd traduci un text venerabil, Divina commedia, dacă respecți întocmai ritmul și rima, pierzi sensul, vocabularul original, în chip iremediabil. Dacă vrei să păstrezi înțelesul, intenția poetului, pierzi mlădierea sonoră a endecasilabilor. Nu le poți avea simultan pe toate, spune o înțelepciune perpetuă. Traducătorul este constrîns să aleagă. Pentru operele dificile (Homer, Vergiliu, Dante, Petrarca), prefer nesmintit traducerile în proză, sînt mai cinstite, „păstrează” mai mult din înțelesul originar, cînd (și dacă) există acest înțeles pur ipotetic, vînat de hermeneuți, asemenea unei pantere parfumate.

Sînt cu siguranță un cititor pervers: mi-am procurat o ediţie italiană (La Divina commedia a cura di Siro A. Chimenz, un comentator destul de obscur, altminteri), nici mai bună, nici mai rea decît altele. De fapt, ca să vorbesc franc, ediția am primit-o în dar de la prietenă din Italia. În ce constă viclenia mea? Iată: citesc textul italian, apoi urmăresc sporadic versiunea lui Marcu, dar verific în paralel şi versiunea Etei Boeriu, și versiunea lui Coșbuc, reputată ca eminentă, deși limba lui s-a învechit, ca și limba celorlalți.

Cred că nici Borges nu a procedat altfel, chiar dacă pretinde că a învățat italiana citind poemul lui Dante fără nici un dicționar, numai Dante și notele de subsol i-au fost de ajuns. O astfel de informație se cuvine controlată, voi căuta conferința lui Borges, nu poți învăța italiana poetului florentin doar din instinct, fără un exeget răbdător alături, nu cred că o atare ispravă este cu putință la un ins cuminte, oricît de înzestrat ar fi el.

Am înșirat, deci, cărțile pe masă. Menţionez cu bucurie că toate ediţiile au subsol, comentarii, note ramificate: în ediția lui Chimenz, textul propriu-zis (cîteva terține, de fiecare dată) ocupă un sfert de pagină, restul e cotropit de note tipărite cu un corp de literă minuscul, o prețioasă erudiție neglijată de toată lumea. De obicei, notele oferă mult mai mult decât este necesar unei lecturi obișnuite și mult mai puțin decît ar trebui pentru o lectură ideală (și, în același timp, imposibilă). Precizările lui Alexandru Marcu, de pildă, sunt de cele mai multe ori banale, cel puțin pentru subsemnatul. Nu cred că cineva a citit Commedia într-un mod foarte diferit de al meu, cu excepţia, notabilă, a lui T. S. Eliot, dacă îl credem pe cuvînt (sonoritatea versurilor i-a fost de ajuns), eu unul nu-l cred. Nici măcar exegeții dintîi ai poemului (Jacopo și Pietro Alighieri, fiii poetului) n-au citit altfel, printre ei se cuvine să-l numim și pe Boccaccio, a oferit un comentariu literal. Dintr-o pricină evidentă: Dante şi-a scris deliberat poemul după metoda alegoriei. Versul afirmă ceva, dar mintea noastră va sesiza (dacă e în stare) cu totul altceva. Versul se preface că spune una, deși nu spune una, ci spune alta, trebuie să-i divulgăm ipocrizia alegorică, sensul ascuns.

Ei bine, o atare lectură ar implica, măcar în opinia lui E. Lovinescu, din Mutaţia valorilor estetice, absenţa oricărei trăiri imediate a frumuseții poemului şi, ca urmare, absenţa oricărei plăceri.

Deşi multă vreme am fost convins că Lovinescu are dreptate și că plăcerea dispare, constat că nu e și cazul meu, lectura n-a devenit cîtuși de puțin un chin. Firește, nu mai avem un acces intuitiv şi imediat la poemul lui Dante (Lovinescu se referea la Iliada lui Homer). Imaginea lumii descrise în Commedia ne-a devenit străină. Multe s-au schimbat (în unele privinţe radical), sensibilitatea, valorile, modul simbolic de a considera universul, am căzut în cel mai uscat nominalism etc. Constatarea lui Lovinescu este, în principiu și în premise, corectă, dar, în consecința ei, dubioasă. Plăcerea nu dispare niciodată. Nu cred că istoricul literar, cînd citea Odiseea (pe care a tradus-o în proză, de altfel), nu simțea absolut nici o plăcere.

Firește, lectura poemului lui Dante presupune privaţii, amânări, timp risipit cu parcurgerea gloselor, cu decriptarea simbolurilor (care sunt multe în Commedia şi unele dintre ele niciodată lămurite îndeajuns: pe cine simbolizează, de fapt, ogarul, din cântul al II-lea al Infernului?). Normal ar fi, am impresia, ca efortul depus să-mi interzică nu doar trăirea marilor viziuni danteşti, ci şi plăcerea, orice plăcere. De obicei, epuizarea şi efortul nu conduc la vreo desfătare. Nimeni nu se desfată căutînd un termen într-un dicționar, deși cunosc excepții, savanți lunatici, care citesc Oxford English Dictionary fără să sară nici un cuvînt, pătrunși de o euforie imposibil de explicat.

Dificultatea de a înţelege o frază poetică, iniţial obscură, se rezolvă, de obicei, printr-o investigație tenace. Cu toate acestea, remarc uimit, splendoarea textului nu s-a stins, plăcerea lecturii este prezentă la tot pasul. M-am aşteptat, franc vorbind, la altceva, la o subită antipatie. Nu-mi plac Purgatoriul și Paradisul, conțin prea multe discursuri abstracte, o sumedenie de explicații teologice care nu-l pot interesa decît pe un erudit. Eu nu sînt un erudit. Infernul e altceva. Găsesc mereu imagini uimitoare. Îmi place să le repet în gînd (ori cu voce tare) și îmi place să citesc despre ele. De exemplu:

„Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” (Infernul, III: 31-32).

Resimt, aşadar, în pofida celor scrise mai demult de E. Lovinescu, o plăcere neîndoioasă, o plăcere autentică. Ea nu vine numai din faptul că lectura lui Dante e dificilă. Mă bucur, desigur, şi când dau de capăt unei dificultăţi. Plăcerea mea se sprijină, totuşi, pe comorile textului. În ea se amestecă, în cantități egale, o plăcere estetică, senzuală aproape, și una cognitivă. Sigur, citesc altfel decât cititorii de acum 500 de ani, mai obișnuiți cu alegoria și simbolurile. Nu sînt nici inocent, nici închipuit. Nu pot bănui plăcerea lor (şi nici nu-mi propun să o reconstitui), dar sînt sigur de plăcerea mea...


P. S. Știu, „Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” este, mai degrabă, o traducere inexactă, Alexandru Marcu a pus de la el, căci a schimbat subiectul: plîngerile, vaietele și suspinele răsună în cerul pustiu de stele, nu invers:

„ Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle”.

P. S. În imagine: Illustration de Gustave Doré, Dante et Virgile pénètrent dans le Neuvième cercle de l'Enfer (1861).


Citiţi în continuare!

marți, 18 aprilie 2017

Trei indivizi infatuați care au urât cărțile



Cunosc trei filosofi care nu au iubit deloc cărțile. Le-au acceptat ca pe un rău necesar, nu mai mult. Dar de iubit nu le-au iubit, nu s-au omorît după ele, nu le-au zeificat (cum procedăm noi).

Cel dintîi a fost Lucius Annaeus Seneca. Data nașterii filosofului stoic nu se cunoaște. A fost o vreme consilierul lui Nero. A participat, poate, la o conspirație, nu e sigur. În anul 65, împăratul l-a constrîns să se sinucidă. I-a trimis un centurion la ușă cu porunca definitivă. Fostul ministru n-a avut o moarte ușoară, avea venele uscate, o circulație greoaie, medicul i-a administrat pînă la urmă otravă.

Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca își sfătuiește prietenul să renunțe la obiceiul dubios al cititului. Pentru gînditorul roman, lectura este o formă de agitație sterilă. Nimic nu-i mai puțin rațional decît agitația, risipa, efervescența ca expresie a lenei, a plictisului. Și îndeosebi răsfoirea unui teanc de cărți, fără vreun scop precis. Gestul i se pare o curată pierdere de vreme - ceea ce uneori chiar este, dar de multe ori, nu. Cînd faci o carte, ca sus-numitul, cînd te preocupă un subiect delicat (sinele, sensul vieții, experiența lecturii, amorul la vîrsta senilității), verifici o sută de reviste, un milion de articole, un morman de cărți, cauți și nu găsești niciodată paragraful vizat, intri în nevroză, vezi stafii, vampiri, auzi voci. Ăsta e blestemul erudiților dintotdeauna: nu găsesc niciodată citatul potrivit. Îl știți mai bine ca mine, nu insist.

Mă întorc la tema acestei însemnări. Deci, Lucius Annaeus Seneca scrie: fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le avem, să avem doar cărțile pe care le putem citi. Îi plăceau astfel de întorsături de frază. Și mai scrie, în De tranquilitate animi: pentru mulți indivizi (pentru neștiutorii de carte), tomurile, volumele nu înseamnă absolut nimic, le folosesc cel mult ca decor, ca podoabe în atrium, nu știu prețul lucrului în sine. Oamenii se trufesc cu bibliotecile și vor să pară altfel decît ceea ce sînt în realitate, niște inițiați, niște minți subțiri. Și mai scrie: decît să-ți pierzi vremea răsfoind și citind ba o frază, ba alta, ia și gîndește. Și mai scrie necruțător: nu este nici o dramă că biblioteca din Alexandria a ars (este prima consemnare a acestui eveniment neîndoios). Cărțile adăpostite acolo s-ar fi transformat oricum în pulbere într-o sută de ani, chiar mai repede, ar fi mucegăit, cerneala s-ar fi șters, rubricile s-ar fi amestecat, papirusul ar fi putrezit. Și mai scrie: iubirea de cărți este o formă de narcisism. Și conchide: nu trebuie să adori nimic (în afară de Necesitate, amor fati), cărțile nu merită atenție, nu au nimic sacru.

Al doilea filosof care nu a iubit cărțile a fost împăratul Marcus Aurelius (121 - 180), un gînditor stoic dublat de un cinic (afirmă netulburat: „iubirea se reduce la frecarea a două epiderme, la un spasm, la o secreție”). Într-una din notele sale, Marcus Aurelius spune: „Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulţumit, senin şi recunoscător din toată inima zeilor!” (Către sine, 2: 3). Nimic mai enigmatic decît acest pasaj. Moartea se cuvine întîmpinată în liniște. În opinia filosofului, cărțile reprezintă doar un prilej de a murmura împotriva autorilor și a gîndurilor exprimate de ei, împotriva morții binefăcătoare. Este preferabil, în consecință, să primești sfîrșitul cu deplină smerenie, cu sufletul împăcat. Cărțile nu dau un exemplu bun. În tragediile grecești, în Antigona, să zicem, nu găsim decît lamentații, împotrivire, lipsă de măsură, o frenezie zadarnică. În concluzie: renunță la cărți, scapă de acest neajuns!

Aș menționa că Marcus Aurelius a scris mereu și mereu pentru un singur destinatar: pentru sine, așa cum arată însuși titlul meditațiilor sale: Ta eis heauton: Către mine însumi. Nu se gîndea la un cititor străin, la viitor și postumitate, caietul lui de însemnări îl însoțea pretutindeni, în tabere îndeosebi, prin „țara quazilor, pe malul rîului Granua” (adică în Panonia de azi), cum precizează într-un rînd (Către sine, I: 17), prin ținuturile triburilor germane, în Galia ori în Asia Mică. Împăratul controla riguros legiunile, taberele, castrele de pe granița imperiului, doar noaptea avea timp să noteze, într-un cort de soldat, la lumina precară a unui lucubrum, în puținul timp liber. Consemna sugestii, vorbea cu sine, reflecta, veghea. Marcus Aurelius nu a avut deloc vanitate de autor. Multă vreme, lucrarea lui a rămas necunoscută. Observațiile împăratului, scrise în limba greacă (și nu în latină, așa era moda), între anii 170 și 180, au fost tipărite abia în 1558, după un manuscris azi pierdut.

Al treilea filosof care a disprețuit cărțile a fost, nu-i o surpriză prea mare (cel puțin pentru mine), Immanuel Kant (1724 - 1804). Iată ce afirmă într-un curs de Antropologie publicat postum: într-o zi de tîrg, vezi mai multe cărți decît ai nevoie într-o viață. Mulțimea cărților reprezintă o otravă periculoasă și virulentă. E bine să păstrezi foarte puține tratate, numai cîteva sînt cu adevărat de folos. Aruncă restul fără să clipești. Nu vei pierde mare lucru. Și mai spune: trebuie, așadar, să ocolim bucuria adusă de lecturi, reprezintă o plăcere vicioasă, orice plăcere e un păcat. Te împiedică să estimezi critic, să judeci drept. Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales, nu te grăbi...

Precizez că filosofii numiți de mine deasupra nu au fost niște ageamii în ce privește cultura, niște inocenți. Nici vorbă! Toți au fost savanți luminați. Știau o mulțime de lucruri, din toate cîte nimic...

Seneca a scris o enciclopedie plină de o erudiție miraculoasă, Naturales quaestiones, în șapte cărți, unde consemna (și investiga) tot cea ce declaraseră știutorii înaintea lui (Aristotel a spus că, Posidonius a spus că, Attalus a spus că...). Naturales... cuprinde însemnări despre lume, despre cutremure, despre peșteri și cavități, despre fulger (fulgerul face să îngheţe vinul în butii şi goleşte şerpii de venin, tot fulgerul ia mințile femeilor, topeşte sabia din teacă, dar lasă teaca întreagă, neatinsă), despre apele subterane, despre curcubeu, despre lupta rechinilor cu delfinii în golful din Alexandria și despre victoria celor din urmă, despre ploile diluviale (în timpul lor, lupii înoată alături de miei), despre rîurile din India (schimbă culoarea oilor ce se adapă din ele: cele albe devin negre, cele negre devin albe), despre oglinzi (partea cea mai frumoasă din carte, dacă nu mă înșel, oglinzile reprezintă sursa identității). Nu-i disprețuia nici pe poeți. Socotea, de exemplu, că Eneida lui Vergiliu reprezintă o sursă foarte credibilă de cunoaștere. Cita în sprijin versuri.

Marcus Aurelius îi studiase pe retorii greci, îi citise atent pe filosofi, audiase exercițiile magistrului său, Cornelius Fronto, poate cu un surîs de aprobare. Fronto scrisese un elogiu al fumului și al pulberii (Laus de fumi et pulveris), un elogiu al neglijenței, în tradiția omagiilor aduse lucrurilor insignifiante. În fine, Immanuel Kant a redactat o istorie naturală universală și o teorie a cerului (aici prezintă temerara lui ipoteză), era doct în cosmologie, geografie și în durerile de cap. Toți trei au folosit cărțile, dar nu s-au lăsat folosiți de ele. Au procedat cu fereală, gingaș. N-au văzut în carte, ca Borges mai tîrziu, un obiect sacru, temelia vieții omenești. Toți trei au scris lucrări prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este o frivolitate, un moft. Cititul excesiv nu te lasă să fii tu însuți, te clintește din sine, te alienează.

Aș remarca faptul capital că nici unul dintre ei nu pune experiența vieții mai presus de lectură. Sugerează o contradicție slabă doar între cărți și gîndire. Ei văd silogismul, reflecția, mai presus de orice. Despre viața-viață nu spun deocamdată nimic. Și bine fac.

În consecință, cine străbate prea multe cărți îmbătrînește înainte de vreme. Îi ies bube pe față, negi pe nas, solzi în coate etc...


P. S. În imagine: Marcel Nino Pajot (né le 24 février 1945), Don Quichotte - La Lecture interrompue.


Citiţi în continuare!

miercuri, 12 aprilie 2017

Ultimele 12 ore din viața celui mai deprimat dintre alcoolici


Am observat cu mirare că, din pricina titlului prea savant, prietenii nu au dat o atenție exagerată acestei note, care merita, am impresia, un destin mai bun. M-am hotărît atunci, brusc, să-i schimb titlul. A rezultat ceea ce vedeți mai sus. Nu e fără legătură cu nota mea...


Prima și ultima dată cînd am citit romanul lui Malcolm Lowry Sub vulcan, n-am priceput despre ce este vorba, nu m-a dus capu'. Mi-au plăcut frazele, recunosc, viziunile. Una prezintă rotirea constelațiilor pe bolta cerească, o minunăție. Asta am spus deja în postarea de ieri. Astăzi am citit vechile extrase și cîteva articole despre roman, ca să mă edific și să devin mai erudit. Mă simt, deci, în stare să-i fac rezumatul. Mă simt erudit. Nu sînt prea multe de spus.

În mare, e vorba de ultimele 12 ore din viața unui alcoolic. El nu are decît meritul (profund discutabil) de a bea și de a ține discursuri întortocheate. Unele sînt monologuri interioare destul de obscure, altele sînt discuții foarte savante cu prietenii. Discută despre simboluri, despre virtuțile cifrei 7. De altfel, nimeni nu discută, în acest roman, lucruri de rînd. La capătul celor 12 ore, consulul Geoffrey Firmin este împușcat (unii cred că de agenții unui stat străin, există ceva tulbure în trecutul eroului, alții presupun că de polițiștii locali). Oricum ar fi, este împușcat și gata. Moare. Înainte de a fi împușcat, consemnez: sosirea soției sale, Yvonne, în scopul imposibil de a reface un mariaj imposibil. Înainte de a fi împușcat Firmin, Yvonne moare într-un accident de călărie, deși acest fapt nu este întru totul sigur. Pînă una-alta, nimic nu e sigur în trama cărții. Înainte de a fi împușcat, consulul bea fără alegere: tequila, rom, mezcal, bere, vin și, în genere, orice fel de lichid excitant. Înainte de a fi împușcat, se plimbă prin orașul Quauhnahuac - situat sub vulcanul Popocatepetl - și face o călătorie cu autobuzul. În timpul acestei călătorii, pasagerii privesc, prăbușit la marginea drumului, un indian pe moarte. Nimeni nu îndrăznește să-i vină în ajutor.

Titlul Under the Volcano, sugerează, probabil, primejdia iminentă în care trăiește Geoffrey Firmin, încordarea minții lui, finalul crud spre care se îndreaptă neștiutor. Toate recenziile, cu o excepție semnificativă, elogiază romanul lui Malcolm Lowry. Ar fi o rescriere a Divinei comedii, o prezentare a infernului, a unei experiențe-limită, ca să folosesc expresia unui filosof. Este menționat adesea numele lui James Joyce. În fine, cineva afirmă negru pe alb: Sub vulcan „nu poate fi comparat decît cu marile cărți totemice ale secolului trecut”.

În treacăt fie zis, postul lui Firmin este o sinecură (relațiile dintre Mexic și Marea Britanie sînt rupte) și Firmin nu vădește, în prezentul relatării, vreun talent deosebit, care să justifice sinecura. Altfel spus, bea fără nici o măsură pe banii statului. În pofida acestui amănunt, în opinia experților, viața lui Firmin ar reprezenta o expresie a tragediei umane. Trebuie să înțelegem adevărul că omul (omul în genere) nu are nici o scăpare, că e o ființă perpetuu amenințată, o pasiune inutilă. Firmin e doar un exemplu al tragediei, un pacient. Eu unul nu cred că omul (omul în genere) trăiește vreo tragedie, asta constituie o invenție a poeților -, ar trăi o tragedie doar dacă omul (omul în genere) ar însemna ceva în universul cunoscut, unde nu-i decît un parazit și o gîză. Dar cred că romanul lui Malcolm Lowry se salvează prin stilul somptuos, chiar dacă eu l-am citit în traducere.

Sînt constrîns să trag și o concluzie. Îmbucurătoare. Exegeții cei mai versați n-au înțeles mai mult decît mine. Deci, am citit romanul aproape corect. Deci, nu mai constituie o obligație și o urgență să-l recitesc....


P. S. Pentru bibliofili și curioși, recomand ediția următoare: Malcolm Lowry, Sub vulcan, traducere de Florin Șlapac, Iași: Polirom, 2003, 470p.

P. P. S. În imagine: miniatură din Livre d'heures de Catherine de Clèves, 1440.


Citiţi în continuare!

marți, 11 aprilie 2017

5 reguli sfinte pentru a citi prost. Principiile oricărei lecturi greșite



Poți învăța să citești rău? Sau, altfel spus, cum poți deveni (măcar pentru o vreme) un cititor lunatic? Există reguli pentru o astfel de faptă?

Eu, unul, nu-mi amintesc să fi citit bine / corect o carte, una singură, de prima dată. Nici măcar o poveste, un basm cult, Inimă rece, de exemplu. Mereu am greșit. Deși nu sînt foarte mîndru de asta. Iar cînd am înțeles că am greșit, căutînd recenzii și opinii avizate, nu am avut întotdeauna dispoziția și energia să re-citesc cartea. În concluzie, lectura nu mi-a folosit, nu m-a făcut mai știutor, mai înțelept. Am citit degeaba.

Prima lectură te lasă, de obicei, într-un întuneric aproximativ, străbătut de mici raze de lumină: puținul pe care l-ai pătruns, cînd l-ai pătruns și nu trăiești o iluzie. Crezi că ai priceput sensul, miza cărții, dar simți în același timp (fiindcă nu ești un cititor naiv) că ceva ți-a scăpat, esențialul. Există un criteriu infailibil al lecturii proaste: nu reții mai nimic din carte, sau reții amănunte disparate, fără nici o legătură unul cu celălalt, replici, gesturi, sintagme mai mult sau mai puțin fericite. Amănuntele nu fac un tot. Și nici nu poți rezuma acțiunea, ca și cînd ai privi de deasupra, firește, cînd există acțiune, fabulă, și nu o mulțime confuză de cuvinte, ca în noul roman.

De pildă, un eseist faimos (și, în definitiv, un bun cititor), Joseph Epstein, a păstrat din Idiotul lui Dostoievski doar amintirea faptului că prințul Mîșkin suferă de epilepsie. În rest, găsea că romanul are prea multe personaje și că aceste personaje se confunda între ele, nu au identitate. Nastasia Filippovna nu-i mai spunea absolut nimic. Nici aprigul Rogojin. Pornind de la acest caz, aș remarca banalitatea încurajantă că orice cititor erudit și trecut prin hermeneutici poate greși. În fond, învățăm să citim bine și, pînă la urmă, citim mereu rău, ceea ce înseamnă că, în realitate, nu învățăm niciodată să citim bine (învățăm cel mult să citim în diferite feluri), oricîte eforturi ar face profesorul de literatură.

Așa am pățit cîndva cu romanul lui Malcolm Lowry, La poalele vulcanului. Am fost cucerit de stilul somptuos, princiar al cărții (romanul este într-adevăr o mare reușită stilistică, dar nu se reduce la asta), și am pierdut acțiunea, firul epic. N-am înțeles de ce Consulul era mereu amețit, de ce-și căuta refugiul în excitante (în tequila, în mezcal, de atunci țin minte aceste promițătoare nume). Am reținut, așadar, doar un personaj căzut în patima alcoolului și monologul lui adesea halucinatoriu. N-am sesizat, în schimb, că era un personaj vulnerabil, amenințat și că el însuși știa prea bine asta.

Dacă m-ar fi întrebat cineva despre ce a scris autorul, care a fost „intenția” lui, n-aș fi știut ce să-i spun. Greșeala mea fusese aceea că prețuisem prea mult frumusețea frazelor, fusesem pur și simplu orbit de stil. Ignorasem faptele. În definitiv, Consulul avea un motiv să bea. Nu intuisem acest motiv. Protagonistul mi-a rămas opac. Deci, ca să trag o concluzie provizorie, nu citisem corect romanul lui Lowry.

Îmi mai amintesc, ca să închei această notă sumară, că am copiat cu răbdare o mulțime de pasaje. Tot pentru frumusețea lor amețitoare.

Voi reveni cît de curînd. Nu e o promisiune, e o amenințare...


P. S. Jonathan Culler citea deliberat greșit tocmai Povestea celor trei purceluși.

P. P. S. În imagine: Leonor Fini (1907 - 1996), Reading Girl with a very large Cat.


Citiţi în continuare!

luni, 10 aprilie 2017

Cele mai faine 5 cărți apărute în 2016 (și citite de mine în 2016, 2017 și 2018)




De obicei, topul cărților dintr-un an se face în 31 decembrie (așa am procedat în 2014) sau cel mai tîrziu în ianuarie... Anul trecut nu m-am învrednicit să fac un top, am citit mai mult cărți de filosofie (m-am omorît cu sensul vieții și cu problema sinelui) și mai puțin romane și literatură în general, așa încît n-am îndrăznit să fac recomandări și îndemnuri de lectură mai devreme. Așa cum mă așteptam, cărțile foarte bune au fost puține, de numărat pe degetele unei singure mîini.

Fac acum un top rapid, fără multe comentarii (cu o excepție). Deci:


1. Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, volumele 1+2+3, București: Editura Univers, 2016.

Un roman despre care am scris de multe ori pe blog și despre care am vorbit prietenilor și studenților cu entuziasm. Înainte de a se interna pentru ultima oară în spital, în preajma morții, deci, prozatorul i-a înmînat Carolinei Lopez (soția sa) 5 dischete (era în 2003, se lucra încă pe dischete). Fiecare dischetă conținea una din părțile romanului. Bolaño a vrut să scoată cinci cărți (onorariile primite ar fi fost, în opinia lui, mai mari), dar Carolina și editorii au hotărit să publice totul într-un singur volum. A rezultat un roman stufos, vădit neterminat, haotic, genial, uriaș, incomparabil. Forța narativă a lui Roberto Bolaño este copleșitoare. Pe lîngă el (prea) mulți dintre premianții Nobel din ultimii 25 de ani par niște mici-pitici. Doar Philip Roth îi face concurență, tocmai pentru că nu a luat Nobelul. Nici Bolaño dacă ar fi avut norocul să trăiască mai mult, nu l-ar fi luat. Partea care mi-a plăcut cel mai mult este, desigur, ”Partea lui Amalfitano” (un profesor de filosofie de la o universitate din Santa Teresa înnebunește treptat și își dă seama că înnebunește treptat, fără să intre în panică; nici fiica lui, Rosa, nu intră în panică). ”Partea lui Fate” (Fate e pseudonimul unui ziarist negru, american desigur, care e trimis în Santa Teresa să scrie cronica unui meci de box, deși nu se pricepe la box) e la același nivel. Și „Partea lui Arcimboldi” e faină. Partea care mi-a plăcut mai puțin (s-o spun, n-o să mă certe Simona, nu-mi va arăta obrazul LuciaT?) este ”Partea crimelor” (chiar dacă criticii o socotesc miezul cărții, nu se leagă de întreg). Neîndoios, nu trebuie să uităm că Roberto Bolaño n-a avut răgazul să-și termine cartea, volumul publicat pornește de la un simplu draft. Ar fi rescris cu siguranță multe pagini, ar fi renunțat la altele, ar fi legat, poate, mai bine părțile, cine știe... Un roman pe care dacă nu-l citești (ori îl amîni), nu faci o treabă înțeleaptă.


2. Roberto Bolaño, Amuleta, traducere de Dan Munteanu Colan, București: Editura Univers, 2016, 152p.

Poate să pară o exagerare, o obsesie, o țăcăneală, că mai pun un Bolaño, dar socot că nu e. Toată lumea a zis că Amuleta este o povestire de trecere între Detectivii sălbatici și 2666. Nu mă costă nimic dacă repet această platitudine, deși cartea e minunată și ar merita mai mult efort din partea comentatorului de față. Poate revin cu o recenzie.


3. Ian McEwan, Coajă de nucă, traducere de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2016, 216p.

Un roman foarte bun. L-am recenzat cu bucurie aici.


4. Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p.

Vedeți, rogu-vă, aici și aici.


5. Eleanor Catton, Luminătorii, traducere de Irina Negrea, București: Editura Art, 2016, 780p.

Un excelent roman de aventuri (și de complicații zodiacale, la care nu m-am oprit), scris de o prozatoare de 30 de ani, peste Sticletele Donnei Tartt. Se citește cu plăcere, dacă nu-ți bați capul cu trimiterile cabbalistice, oricum inutile. Acțiunea e de ajuns.


5. bis. Și încă:

N-ar fi deloc cuminte să nu amintesc (alături de romanele de mai sus) două cărți monumentale, demne de interesul oricărui pasionat de literatură. Și anume:

Vladimir Nabokov, Scrisori către Vera, traducere de Veronica D. Niculescu, Iași: Polirom, 2016, 732p. Este suficient să menționez că Veronica D. Niculescu a muncit aproape un an la traducerea acestui volum impresionat. Nu am cuvinte să elogiez strădania ei și rezultatul. Viața lui Vladimir Nabokov relatată de el însuși - aproape zi de zi - în scrisorile către soția sa, apriga Vera. De aici știu că Nabokov izbucnea în plîns cînd citea Doamna Bovary.

Mircea Mihăieș, Ulysses. 732, Iași Polirom, 2016, 1016p. O analiză minuțioasă a capodoperei lui Joyce, redactată cu iscusința și verva unui prozator.


5. bis. bis Și încă:

*** Un ev enorm și delicat. Poeți ai veacului de mijloc și ai prerenașterii franceze, tălmăciri și glose de Șerban Foarță, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2016, 240p. Nu se poate rata.


P. S. În imagine, Jean-Baptiste Santerre (1651 - 1717): Jeune fille lisant une lettre à la bougie.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 aprilie 2017

De ce l-a trădat Iuda pe Iisus? Trei răspunsuri



a. O părere personală: Iuda a acționat liber

Pornesc de la romanul lui Amos Oz, Iuda. Mă grăbesc să spun că voi discuta, în această notă sumară, doar figura lui Iuda, chestiunea trădării și rolul trădătorului în scenariul christic. Cel puțin pentru mine, problema e veche și, desigur, nu mai are stringența de altădată. Nu mai simt o înfiorare cînd pronunț numele lui Iuda Iscariotul. Altfel spus, nu mai am entuziasmul să afirm / ori să neg necesitatea lui Iuda și, deci, lipsa lui de libertate.

În opinia mea, cînd l-a vîndut pe Christos, Iuda a procedat cît se poate de liber, așa i-a trecut lui prin cap, așa a găsit el că e mai bine.

În opinia mea, întrucît a fost Messia (și nu un impostor), Iisus nu avea nevoie de un actor suplimentar pentru a-și atinge scopul de a fi răstignit și de a învia (a treia zi, după Scripturi). Se putea preda singur, putea merge direct la preoții evrei și la Pilat din Pont, putea declara limpede că El este Regele Iudeilor, Rex iudeorum (cel vestit de proroci), fără a folosi un limbaj de semne evocatoare (”semnul lui Iona”), un limbaj învăluit etc. În opinia mea, sărutul trădător este o gratuitate și o calomnie, un simplu deget îndreptat spre Iisus ar fi fost mai mult decît suficient, soldații romani nu erau chiar atît de naivi, ar fi putut întreba simplu: cine e cutare și cutare? În fond, scena arestării are ceva teatral, de vodevil, o stridență, îmbrățișarea vînzătorului.

Iuda e mai degrabă un alibi, o scuză, un pretext atît pentru creștini, cît și pentru iudei. Creștinii citesc în gestul lui determinismul divin, planul bine lucrat încă dintru începuturi, evreii văd în Iuda, precum Amos Oz în romanul de față, un creștin dezamăgit (cel care observă doar moartea lui Iisus și nu are răbdarea de a aștepta și Învierea Lui), ori un om înșelat de însuși Învățătorul său, care îi cere, în final, să-l denunțe. Iuda îndeplinește supus porunca și, astfel, îi vine în ajutor lui Iisus - care s-a întrupat, printre altele, tocmai pentru a veni în ajutor unor oameni ca Iuda.

În fine, ideea că Iuda a acționat dintr-o necesitate, că opțiunea de a-l trăda pe Iisus era scrisă cu mult înaintea Întrupării și că el, id est Iuda, ar fi un personaj obligatoriu în drama Răstignirii mi s-a părut dintotdeauna o concluzie trasă de păr. Pentru faptul că s-a întîmplat ceea ce Iisus a dorit să se întîmple, nu este nimeni de vină.


b. Versiunea lui Bistritzky: Iuda a acționat din porunca Mîntuitorului

«Shmuel Asch spuse: - Scriitorul Nathan Agmon, mai cunoscut sub numele Nathan Bistritzky a publicat în 1921 o legendă dramatizată, adică un fel de piesă de teatru, cu titlul Yeoshua din Nazareth. La Bistritzky, Iuda se întoarce în noaptea Cinei celei de Taină de la casa lui Caiafa, marele preot, unde aflase că mai-marii preoţimii hotărîseră că Isus trebuia să moară. Iuda îl imploră pe Isus să-l însoţească, să fugă din Ierusalim în aceeaşi noapte. Dar Isus al lui Bistritzky refuză să fugă, spunînd că sufletul îi era obosit şi voia să moară. Îi dă lui Iuda sarcina de a-l ajuta să moară trădîndu-l, depunînd mărturie că el într-adevăr se pretindea a fi Mesia, sau regele evreilor. Auzind asta, Iuda „se îndepărtează de el cu groază“, „îşi trage mîinile înspăimîntat“ şi îl numeşte pe Isus „şarpe… şarpe eşti, cu figură de porumbel“. Isus îi răspunde: „Calcă-mă atunci“. Iar Iuda îndrăzneşte să-l certe pe Isus prin cuvintele „Nu te sacrifica“, implorîndu-şi dascălul să nu-i dea o asemenea sarcină groaznică. Dar Isus e hotărît: „Eu îţi ordon să mă predai, pentru că dorinţa mea e să mor pe cruce“. Iuda refuză. Se îndepărtează de Isus cu intenţia de a se înapoia în oraş. Dar o forţă mai puternică decît el îl face să se întoarcă în ultima clipă, să îngenuncheze în faţa dascălului şi să ia asupra lui, fără entuziasm, misiunea teribilă care-i fusese încredinţată. Trădătorul, conform acestei opere, nu e altceva decît un ucenic fidel: predîndu-l pe Isus celor care-l urmăreau, nu face decît să-şi îndeplinească supus menirea pe care dascălul i-a atribuit-o» (Amos Oz, Iuda, p.243).


c. Versiunea lui Shmuel Asch (Amos Oz): Iuda a fost un creștin dezamăgit

„Isus şi ucenicii lui erau evrei din tată-n fiu. Însă în imaginaţia populară a creştinilor, singurul dintre ei care le-a rămas în memorie ca fiind evreu – şi reprezentant al întregului popor evreu – e Iuda Iscariotul. În momentul în care trimişii sacerdoţilor şi paznicii Templului au venit să-l aresteze pe Isus, toţi ucenicii s-au speriat şi, îngroziţi, s-au împrăştiat în toate direcţiile, doar Iuda rămînînd pe loc. Poate l-a sărutat pe Isus ca să-l îmbărbăteze. Poate a plecat împreună cu gărzile acolo unde l-au dus pe Isus. Şi Petru a ajuns în locul acela, dar înainte de a se lumina de ziuă îl renegă pe Isus de trei ori. Iuda nu-l renegă. Cât de ironic e acest fapt, notă Shmuel în caietul lui, că primul şi ultimul creştin, singurul creştin care nu l-a părăsit pe Isus nici un moment şi nu l-a renegat, singurul creştin care a crezut în divinitatea lui Isus pînă în ultima clipă a acestuia pe cruce, creştinul care a crezut în mod absolut că Isus va coborî de pe cruce în faţa întregului Ierusalim şi în faţa întregii lumi, singurul creştin care a murit împreună cu Isus şi nu a continuat să trăiască după el, singurul a cărui inimă a fost într-adevăr zdrobită la moartea lui Isus, tocmai el a fost văzut de oameni,  timp de mii de ani, ca evreul cel mai reprezentativ” (pp.184-185).


P. S. Am folosit: Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, 296p., 32 lei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 5 aprilie 2017

5 poeți importanți care s-au sinucis din pricina amantelor prin otrăvire cu sodă caustică



Cel mai zdrobitor succes la public îl au enumerările de cîte 5. Nu e nici un secret. Dacă vrei să fii iubit (și popular), caută un grup de cinci artiști și spune ceva original sau caraghios sau bizar sau dubios despre ei. Vei trezi imediat un interes ascuțit. Am să dau 5 + 5 exemple foarte instructive de astfel de subiecte căutate și distribuite în universul internetului. Deci:


I. 5 eroine de roman care au practicat curvia / preacurvia (împărăteasa Messalina, eroina lui Juvenal și a lui Alfred Jarry, matroana din Efes, evocată de Petronius în Satyricon, femeia dogarului din Măgarul de aur, Moll Flanders, Emma Bovary, Anna Karenina, Sonia Marmeladova, na, că-s mai multe).

II. 5 dinți necesari oricărui scriitor de pamflete (canin superior și inferior, incisiv superior și inferior, central și lateral, premolar, molar, măsea de minte).

III. 5 trăiri din adîncul cel mai intim și mai incognoscibil al eseiștilor (invidia, ura, disprețul, antipatia, resentimentul).

IV. 5 creatori care nu au cunoscut femeia (Henry James, orientare sexuală nedefinită, Verlaine, Proust - homosexuali, Roland Barthes, eseist oedipian, Borges, numit ”pobrecito” de către femeia care îi făcea curat în casă, dintr-un motiv evident, Michel Foucault - homosexual, a murit de SIDA în chinuri indescriptibile).

V. 5 femei care nu au cunoscut bărbatul, deși au scris amețitor de frumos și ar fi meritat o soartă mai bună (Sappho, Gertrude Stein, Marguerite Yourcenar, Jeanette Winterson, Anne F. Garréta).

VI. 5 sclipiri ale minții filosofilor și lipsa lor completă de urmări (inutil să le mai pomenesc).

VII. 5 scriitori bibliofobi (vezi aici o notă lămuritoare).

VIII. 5 scriitori care nu au iubit cîtuși de puțin scrisul (i-am comentat aici).

IX. 5 autori care se trezeau - fie iarnă, fie vară - la ora 5 AM în scopul nobil de a-și redacta capodoperele: Lev Nicolaevici Tolstoi - între 5 și 9 se plimba prin pădurea de la Iasnaia Poliana, călare, medita la naivitatea lui Pierre Bezuhov, apoi se apuca de scris, era miop și stătea pe un scaun făurit doar pentru el, cu picioarele mai scurte, Thomas Mann - scria zilnic între 9 și 12, David Lodge - a scris și scrie nesmintit între 8 și 12 (cu o oră în plus față de Thomas Mann, de aici provine pesemne diferența de valoare!), Mihai Ursachi - era foarte matinal, se trezea pe la ora a 3-a a dimineții, dar nu se ridica din pat pînă la 5, visa cai verzi pe pereți; lucra între 5 și 9 (la 9 primea musafiri și apoi ieșea prin oraș să discute cu enoriașii din parohie), G. Călinescu - se culca la 8 seara, dormea neîntors pînă la ora 5, după care adăuga un capitol nou la Enigma Otiliei și un altul (despre E. Lovinescu) în Istoria literaturii române... Casa în care a scris Enigma Otiliei se află în Iași (al cincilea oraș din Europa ca mărime și populație), în fundacul Ionescu la numărul 5 - 1.

X. 5 scriitori care și-au redactat lucrările, poeziile și romanele noaptea (Aulus Gellius, Balzac, Eminescu, Rebreanu, Roberto Bolaño). Acest regim este ucigaș. Autorii mor foarte repede din pricina unei epuizări nervoase progresive.

Mă opresc aici, este mult prea tîrziu (eu nu sînt un noctambul) și m-am plictisit să tot număr pe degete din cinci în cinci. Îmi voi cumpăra un abac...


P. S. În imagine, Peter Paul Rubens (1577 - 1640), L'enlevement des Filles de Leucippe (vers 1618).


Citiţi în continuare!

luni, 3 aprilie 2017

Iubirea care se naște în ochi



Voi spune două cuvinte despre ”iubirea de departe” (amor de lonh) a trubadurilor, dar poate mai multe despre iubirea de alături. Și despre lumina strălucitoare din ochii care nu se văd.

Nu știu dacă un om se poate îndrăgosti de cineva doar privindu-i portretul, oricît de reușit ar fi acel portret. Și oricît de sprințară i-ar fi închipuirea. Mă îndoiesc. Deși, cînd vorbim de(spre) iubire, orice grozăvenie este cu putință. Nu te îndrăgostești dintr-un motiv, ci în pofida lui. Iubești fiindcă n-ai vrut să, fiindcă n-ai fost în stare să, fiindcă iubirea a fost imposibilă. Nu numai că determinismul e răsturnat (pentru că devine în pofida faptului că...), în iubire nu există nici un determinism. Cel mult, o oarbă fatalitate.

Jaufré Rudel, prinț de Blaye, pretinde că s-a îndrăgostit de contesa de Tripoli în acest chip, i-a văzut portretul. De îndată ce l-a văzut, a ghicit - dincolo de trăsăturile lui - ”femeia vieții”. Ea însăși. După cum se știe, specia poeților se îndrăgostește foarte ușor, poeții se aprind fără amnar, e vorba, în cazul lor, de o combustie spontană, instantanee. Ei n-au nevoie, ca toată lumea, de vreun impuls carnal, de prezența unei femei aievea, cu rotunjimi și moliciuni, de o privire fermecătoare, n-au nevoie de nimic, de nimic. Sucombă. Iubesc fiindcă iubesc. Au fost loviți de o stihie, i-a vizitat un fulger, au sorbit le vin herbé.

Firește, este un fapt indubitabil, verificat de cei mai experți experți dintre experți: iubirea poate lua naștere adeseori (și) printr-un joc al privirilor. Ești în tren, n-ai ce face și te uiți în jur. Vezi o femeie. Ea se preface mai întîi că nu te vede, vicleana. Îi privești insistent privirea. Ți-o întoarce uimită. Are ochi de madonă, enormi, inocenți, puri. Nu te pierzi cu firea. O scrutezi tenace. Un ceas, două, cinci. Te cufunzi în glaucul ochilor ei. Ea se cufundă în glaucul ochilor tăi. Geme. Simte frisoane. Cînd călătoria ia sfîrșit, femeia vibrează din tot corpul ca o vioară în vînt, are un tremur nervos al buzelor și îți cade subit în brațe. S-a albit cu totul la față. Are ochii stinși. Abia respiră. Îți smulgi părul din cap. Intri în criză, în stop cardio-respirator. Disperi. O tratezi cu săruri pe la năsuc, îi dai palme în obrăgiorii palizi, îi donezi viața, și, mai tîrziu, împins de Fortuna, te însori cu ea. Trăiți beatitudinea într-un castel rustic, pe o stîncă, în modul cel mai egoist cu putință. Nu primești musafiri. N-o arăți nimănui. Este a ta. Ești al ei. Pentru o veșnicie, pentru totdeauna. Și totul a pornit de la o singură privire.

În Historia de duobus amantibusun romanț epistolar, Enea Silvio de' Piccolomini, cel ce va fi ales papă sub numele de Pius al II-lea (din 19 august 1458), a imaginat cîndva un episod identic, dar într-un decor diferit. Un bărbat și o femeie călătoresc cu trăsura prin Italia. Lucrezia vine din Toscana. Euryalus din Franconia. Ea este o femeie măritată (greșit) din Siena, el e trimisul unui nobil din Franconia. Ea - tînără și fragedă. El - june și neliniștit. Nu schimbă nici un cuvînt, nici o vocală. Se privesc cu coada ochiului, neîncetat, minuțios, se pătrund de iubire. Jocul privirilor are un efect cert, sigur. Nu mai pot trăi unul fără altul, se perpelesc toată noaptea, febricitează. Își scriu lungi, interminabile epistole...

Ca să vedeți ce-i poate trece unui papă prin cap, dacă are mult timp la dispoziție și o inimă zglobie...

Despre ”amor de lonh” n-am scris mai nimic, deși am vădit esențialul. Va trebui să revin, deci...


P. S. În imagine ar trebui să fie o miniatură cu Tristan și Iseult. Nu e. Iată ce-mi scrie dl Alexandru Pătrășconiu: miniatura ”este dintr-un manuscripum medieval (”Yvain, le Chevalier au lion” - Chrétien de Troyes). Reprezintă momentul în care Yvain o întâlnește pe Lunette, o familiară a castelanei Laudine”. Lunette îl va ajuta să ajungă la domniță :)


Citiţi în continuare!