marți, 19 septembrie 2017

Viața este ceva hidos. O părere a lui Flaubert



Nu-l interesa decît scrisul, scria febril, stătea două zile la un simplu enunț, și nu se oprea din scris decît noaptea: înainte de a adormi citea cîteva pagini din Montaigne, cel mai înțelept dintre toți, sau scria o epistolă către Louise Colet.

Citea eseurile lui Montaigne în pat. După ce dormea cele șase ore legiuite, se apuca din nou de lucru. Făcea planuri minuțioase, nu începea un nou capitol fără un plan amănunțit, știm asta din Bouvard şi Pécuchet. Nu credea în inspirație. Nu-i plăcea să fie întrerupt, chiar dacă era chemat de Louise Colet. Îi mărturisește nemilos într-o scrisoare: „după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”. În timpul săptămînii, nu se întîlnea cu nimeni. Nu făcea vizite, nu primea. Nu-l arăta nimeni cu degetul: era un anonim. Se plimba destul de puțin și, uneori, făcea o baie în Sena. O dată pe lună, sîmbăta, era vizitat de un prieten poet și, împreună, își citeau cu glas tare manuscrisele. Prietenul compunea poezii fade, dar era neprețuit pentru spiritul lui critic. Flaubert avea încredere absolută în gustul lui.

Nu-i stima pe criticii literari, îi detesta cu plăcere: „sînt niște paraziți; se folosesc de cărțile recenzate pentru a vorbi, în definitiv și exclusiv, doar despre ei înșiși; spun lucruri aiurea; sînt niște inculți; Sante-Beuve n-a priceput nimic din Salammbô, i-am explicat romanul și degeaba, e îngust la minte, obtuz”. Nu avea încredere nici în editori: „pînă nu simt din tot sufletul că am terminat cartea, nu voi publica nici o pagină, nicăieri; și o voi termina exact cînd va fi gata, nu mă interesează zarva”. Nu-i păsa de glorie, de notorietate: „nu-mi doresc să fiu cunoscut (un om nu înseamnă mai mult decît un fir de praf, la ce bun să-i perpetuezi memoria?), dacă nu prețuiesc nimic, nici o judecată pozitivă nu va face din mine un scriitor valabil, iar dacă am norocul să fiu unul, nici o judecată negativă nu mă poate invalida. Doar nătărăii au păreri ferme cu privire la geniul lor, eu nu sînt un nătărău, habar n-am dacă e ceva de capul meu, asta se va vedea mai încolo, dar eu n-o să apuc acele zile...”.

S-a retras din viață, la nici 30 de ani, pentru a scrie. A mai trăit 30. Făcuse o călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, luase un sifilis, își pierduse toți dinții din gură, cercetase lupanarul lui Kuchuk Hanem, care mirosea a păduchi și a lemn de santal. Iubise cîteva femei. Ajunsese la convingerea că viața este ceva oribil: „Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atît de hidos încît singurul mijloc de a o suporta este s-o eviți” (p.261, 18 mai 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie). Și încă: „Urăsc viața...”.

Nu știu dacă viața este cu adevărat un lucru hidos. Filosofii cinici așa cred. Dar e greu să fii un cinic riguros...


P. S. În imagine: Matthias Stomer ((1600-1652), Vieille femme à la chandelle (1640).


Citiţi în continuare!

luni, 18 septembrie 2017

Sînt atît de grăbit încît nu mai am timp să citesc repede...



De la o vreme, fac tot posibilul să citesc cît mai încet. A citi încet înseamnă a citi de plăcere. Oricît de ciudat ar părea și oricît de retrograd m-ați găsi, într-o epocă în care toată lumea se grăbește, eu citesc cît pot de încet (am constatat cu surpriză că pot), așezat, metodic, reflexiv...

Să mai spun? Nu-mi place graba nereflectată, graba de dragul ei însăși, graba fără un scop precis (sau cu unicul scop de a achiziționa informații), nu accept agitația ca finalitate metafizică a vieții, și, ca să mă întorc de unde am purces, nu-mi place să citesc repede. Să vă spun și de ce.

Întrebarea cu privire la viteza de lectură m-a frisonat o vreme, demult, cred că încă nu împlinisem 25 de ani. Prietenii mă striveau cu viteza lor. I-am întrebat care este secretul. Mi-au șoptit misterios: „citirea rapidă”, speed reading. Am căutat, deci, un manual de citire grăbită (pe sărite, în diagonală, fotografic etc.). L-am parcurs lent, cu însemnări și extrase, am subliniat unii termeni, ca să-i fac în ciudă autorului. Am mai consultat unul. Nu se deosebea prin nimic de cel dintîi. Principiile erau aceleași: simple. Și arhaice. Le reproduc pentru cei interesați.

În primul rînd, cînd citești, nu trebuie să verbalizezi. Străbați pagina efectiv numai cu ochii, ca sfîntul Ambrosius, magistrul lui Augustin. Limba trebuie să rămînă cît se poate de destinsă...

În al doilea rînd, trebuie să cuprinzi cu privirea cît mai mult dintr-o pagină, un fragment uriaș, o frază inextricabilă, în stilul lui Saramago, al lui Marquez, al lui Immanuel Kant.

În al treilea rînd, trebuie să descoperi cuvintele-cheie dintr-o frază sau dintr-un paragraf. Renunți la verbe, conjuncții și prepoziții, la epitete. Alegi numai substantivele.

Și, în fine, trebuie să ții tot timpul un deget în gură, ca să-l ai umezit și să poți întoarce fulgerător paginile... E nevoie de exercițiu, firește. Și de un scop precis.

Cînd căutăm ceva, un rînd subliniat într-o lucrare, un portret, o sintagmă inedită, un adjectiv monahal, o informație bibliografică, un titlu interminabil, date despre un autor, despre o publicație științifică, fiecare dintre noi va citi rapid. Dar dacă ai terminat facultatea și vrei să înțelegi cît de cît lumea și să te înțelegi și pe tine, lectura rapidă nu se recomandă defel.

Rapiditatea depinde așadar de scop, de natura cărții, de vîrstă, de împrejurări etc. Îi dau dreptate eseistului Joseph Epstein care afirmă într-un articol că străbate cărțile de regulă foarte, foarte încet și că însăși noțiunea de lectură rapidă îi repugnă. Cu cît cartea este mai bună, cu atîta ritmul lecturii se cuvine a deveni mai lent, mai minuțios.

Cam așa citesc și eu. Pricina este simplă: mă tem - ca și Epstein - că nu voi mai avea timp pentru o nouă re-citire. Viața este îngrozitor de scurtă. De la o vîrstă, simțim certitudinea aspră că parcurgem pentru ultima dată cartea la care ne-am oprit și că nu vom avea, în puținul răgaz care ne-a rămas, o altă ocazie de a-i răsfoi paginile, de a cîntări eleganța cutărui epitet, adevărul unui enunț, înțelesul...


P.S. În imagine: Balthasar Klossowski supranumit «Balthus» (1908-2001), Katia lisant (1974).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Nymphomaniac, 3



N-aș fi remarcat numele Marian Engel, dacă el n-ar fi fost grafiat greșit (cu un s supranumerar) la pagina 35 din cartea lui Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă. Mi-am închipuit eu că Engels nu poate avea o stră-nepoată în Canada.

Spre rușinea mea, n-am știut nimic-nimic despre Marian Engel pînă acum, deși nu mă îndoiesc că unii cititori au auzit de ea și-i cunosc în mare biografia tumultuoasă. Engel a murit de un cancer la 50 de ani, după ce publicase, în 1976, un roman șocant, scandalos, inuman (respins inițial de edituri, hulit, lăudat și premiat, în cele din urmă), Bear, Ursul (și Faulkner a scris o povestire cu acest titlu).

Despre romanul lui Engel s-a spus că reprezintă „the most controversial novel ever written in Canada”. Așa este. E vorba de o povestire „erotică” (unii critici rigoriști au catalogat-o drept „pornografică”), în care protagonista, pe nume Lou, o tînără bibliotecară, se îndrăgostește de ursul care bîntuie domeniul colonelului Cary. Lou fusese chemată pentru a inventaria și cataloga documentele și biblioteca fostului proprietar. Studiază materialul adunat de colonel, citește cu interes o seamă de legende zoologice. În definitiv, Lou visează (și își dorește) o iubire adevărată, dar bărbații pe care îi cunoaște o privesc fără excepție (și o folosesc) ca pe un simplu „obiect erotic”. Lou nu cunoaște decît întîlnirile pe furiș (și în grabă), nici un bărbat nu pare dispus să investească măcar un dram de tandrețe (de iubire nu mai vorbim) în relația cu pătimașa femeie.

Marian Engel a scris, astfel, un roman despre singurătate, despre dorință și frustrare, despre instinct, inocență, interdicție și vinovăție. Redactînd acest roman, autoarea a urmat sugestiile unei legende naționale „totemice”, intitulată The Bear Princess. Romanul ei a primit în 1976 Governor General's Literary Award - din juriu a făcut parte și Alice Munro -, dar a fost invectivat de către Scott Symons ca fiind „o cangrenă spirituală..., o uniune faustică cu diavolul”.

În cartea aceluiași Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, la pagina 214, am găsit un pasaj semnificativ din Bear, pe care îndrăznesc să-l reproduc în încheiere. Puțin din puțin. Deci:

„A lins. A încercat. Ea ar fi putut fi un purice pe care el îl căuta. I-a lins sfîrcurile pînă ce i s-au întărit și i-a scormonit buricul. Cu mici mișcări l-a orientat spre sud. Și-a săltat șoldurile ca să-l ajute...
- Ursule, ursule, i-a șoptit, jucîndu-se cu urechile lui. Limba, musculoasă, dar capabilă să se lungească ca un țipar, i-a găsit toate locurile secrete. Și, ca nici o ființă umană pe care o cunoscuse, a perseverat în a-i oferi plăcere. Cînd și-a dat drumul, a plîns, iar ursul i-a lins lacrimile”. 

Restul poate rămîne pentru imaginația cititorilor...

P. S. Am copiat din Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016, 248p., 44, 90 lei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 13 septembrie 2017

De ce să mă tem de moarte? Icre negre am mîncat, femei am avut, mi-am cumpărat pînă și un Dodge...



Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul, cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul muribund. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, de culoarea spălăcită a vieții), cînd știi prea bine cu tot nu-ți vor folosi la nimic. În fond, nimic nu te consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, bilanțul cu pricina nu poate transforma faptul morții în ceva înălțător, într-o epifanie.

Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică spaimă în fața morții: „de ce m-aș teme de ea, icre negre am mîncat, vin de Porto am băut, femeile m-au căutat, și nu în număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în California, l-am citit pe Heidegger pe cînd înotam pe spate în Pacific, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămîne loc pentru a unsprezecea), de muncit n-am muncit nici o secundă la Stat, n-am fost rob nimănui, sînt în orice clipă pregătit, moartea poate să vină oricînd, o aștept...”. Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10 martie 2003. N-am conchis din afirmația lui că un om trebuie să mănînce neapărat icre negre pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici măcar faptul că poetul chiar nu simțea un frison, cînd se gîndea la sfîrșit.

Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea este o imposibilitate, se întîmplă doar altora. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul Mediu, era o practică obișnuită. Mai nou a devenit ceva facultativ, un moft, o preocupare bigotă, ceva desuet.

Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta, marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curînd (asta înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care începe așa: „Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci de ani simţea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi poate şi voinţa de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se îngrămădesc şi curg unul după altul fară grabă şi fară opriri prin orificiul strîmt al unei clepsidre” (p.230).

Și apoi: „Făcea ultimul bilanţ al vieţii sale, voia să strîngă la un loc, din imensul morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur ale momentelor fericite... În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... 'Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi... trei cel mult'. Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească: tot restul, şaptezeci de ani” (pp.239-240).

Din păcate, concluzia este una singură: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv, mai ales cînd nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decît să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl amîni indefinit... Judecata o vor face alții...


P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu; cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.

P. P. S. În imagine: Georges de La Tour, La Madeleine aux deux flammes (1642-1644).


Citiţi în continuare!

marți, 12 septembrie 2017

Borges și enigma lui Shakespeare



Jorge Luis Borges știa englezește, chiar dacă vorbea limba cu un accent aristocratic (ceea ce-l făcea greu inteligibil), și era un statornic admirator al lui Shakespeare, despre care, de altfel, a scris mai multe eseuri (cel mai cunoscut fiind, am impresia, „Memoria lui Shakespeare”).

Încă din 1964, Borges a compus un eseu intitulat „Shakespeare's Enigma”, în care discuta falsa și inutila problemă a identității dintre autorul tragediilor și sonetelor și individul concret, născut în Stratford-upon-Avon, în 1564, și decedat tot acolo în 23 aprilie / 3 mai 1616. Shakespeare nu făcuse școli înalte (urmase o „școală de gramatică” în satul natal), după care devenise actor (și dramaturg) în Londra. Puținătatea studiilor sale părea în total dezacord cu evidenta erudiție din piesele de teatru. De unde atîta știință la un actor cu numai cîteva clase de citire și scriere? Deci Shakespeare din Stratford-upon-Avon nu avea cum să redacteze tragediile lui Shakespeare din Londra. Scurt spus: Shakespeare nu a fost Shakespeare. Numele Shakespeare e, neîndoios, pseudonimul altcuiva, poate al lui Francis Bacon, poate al lui Marlowe...

Asta fără a mai pune la socoteală faptul că de la Shakespeare (oricine a fost el în realitate) nu s-a păstrat nici un manuscris, nici măcar o pagină. În eseul din 1964, Borges discută ipoteza identității „adevărate” a lui Shakespeare și conchide cu mult bun simț, în pofida opiniilor amatorilor de scandal, că omul care s-a născut în Stratford (și a murit tot acolo) este, chiar este, culmea!, însuși autorul poemelor, sonetelor și pieselor de teatru semnate cu numele William Shakespeare.

În 1976, la Washington D. C., s-a organizat un mare congres dedicat lui Shakespeare la care a participat crema specialiștilor în domeniu. A fost invitat, firește, și Jorge Luis Borges. Prozatorul a anunțat că va discuta despre „enigma lui Shakespeare”. Prelegerea lui trebuia să fie punctul culminant al congresului. Și, în definitiv, a fost. Cu multe ore înainte, salonul de la hotelul Hilton a fost luat cu asalt, fanii lui Shakespeare și fanii lui Borges s-au bătut pentru un scaun. Martori credibili estimează publicul la peste o mie de auditori emoționați. Alții vorbesc de cîteva mii. N-am fost acolo, nu mă pronunț...

Cînd a apărut Borges îndrumat de doi bărbați solemni spre un podium în fața unui microfon, sala s-a ridicat în picioare și a izbucnit în ovații. Manifestările zgomotoase au ținut aproape un sfert de oră. Borges a rămas drept și a așteptat ca mulțimea să-și revină în simțiri. Cînd s-a făcut liniște, prozatorul a început să vorbească. În imensul salon s-a auzit doar un „vag mormăit”. Nu se distingea nimic clar. Din cînd în cînd, cei din față, privilegiații, ghiceau un singur cuvînt: „Shakespeare”. După care mormăitul continua. Și din nou „Shakespeare”, și din nou mormăitul. Prelegerea a durat mai bine de o oră. Nici un savant n-a părăsit salonul. Toți au așteptat într-o sfioasă reculegere. Și nimeni n-a îndrăznit să meargă la microfon și să-l apropie de buzele ilustrului prozator. Microfonul fusese așezat prea sus, nu putuse capta prețiosul verb. La sfîrșitul conferinței, auditoriul s-a ridicat în picioare și a izbucnit încă o dată în ovații. Savanții s-au bulucit să strîngă mîna oratorului, să-l îmbrățișeze cu gratitudine, pradă unui entuziasm subînțeles. Dacă n-au încetat, pesemne că ovațiile se mai aud și astăzi, după atîta amar de vreme...


P. S. Am găsit anecdota în Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016, pp.95-96. Cel care a asistat la prelegerea lui Borges și a consemnat amănuntele prețioase, notează Manguel, a fost Jan Kott.


Citiţi în continuare!

luni, 11 septembrie 2017

Mai are rost să citești o carte despre care știi o mulțime de lucruri?



Astăzi am făcut, cred, cea mai faină afacere. I-am dăruit Claudiei Fitcoschi Micul prinț, cu desenele autorului (Antoine de Saint-Exupéry), în ediția princeps de la Editura Tineretului, traducere de Benedict Corlaciu, 1962, 93p., cu semnătura lui Petrescu G. Tache, elev, clasa a III-a Reală, Liceul Internat, și am primit de la Claudia, în schimb, un exemplar din Călătoria elefantului de José Saramago, Polirom, 2014, cu autograful autorului (scanat, firește).



Cîștigul meu a fost dublu: am dat o carte de 93 de pagini și am primit una de 200, de două ori mai groasă. Și, în plus, am căpătat în locul greoaiei semnături a școlarului Tache G. Petrescu (clasa a III-a), de care nu a auzit încă nimeni, elegantul autograf al prozatorului portughez, de care au auzit toți.

De ce nu mi-am cumpărat cartea în 2014, cînd citeam pe rupte, vă rog să nu mă întrebați. Pur și simplu nu știu. Sînt mistere în destinul omului mai presus de puțina lui înțelegere. De ce vreau s-o citesc chiar acum nu-i greu de dumirit. Am găsit într-o recenzie din România literară informația că dintre toate cărțile pe care Saramago le-a scris după ce a primit în 1998 premiul Nobel cea mai bună și mai bună (și mai vîndută) ar fi tocmai Călătoria elefantului. Asta m-a pus pe gînduri. Dacă aș fi găsit recenzia în Ramuri sau în Convorbiri literare, n-aș fi dat nici doi bani calpi pe ea. Nu mi-ar fi trezit interesul. Cu România literară e altceva. Acolo publică floarea scriitorimii române, lamura literatorilor valahi, la crème de la crème. Cu asta am spus tot...

Deci, mi-am făcut o imagine despre romanului lui Saramago. Cunosc deja fraza lui arborescentă, cu întorsături ironice (și concluzii neașteptate), știu că scrie numele personajelor cu literă mică (joão III, regele portugaliei, catarina de austria, soția preapioasa a regelui joão, supranumit el însuși mai tîrziu „cel pios”, maximilian, vărul reginei catarina, solomon, elefantul, subhro, cornacul, adică îngrijitorul lui etc.), știu că descrie călătoria unui elefant (darul de nuntă al perechii regale pentru arhiducele Maximilian) de la curtea din Lisabona și pînă la curtea din Viena, în anul 1551, și mai știu că bietul solomon va ajunge cu bine, după un drum foarte dificil prin ținuturile aride ale Spaniei, prin orașele Italiei, pe mare și prin trecătorile friguroase ale Alpilor. Călătoria s-a petrecut cu adevărat și a fost consemnată de istorici. Pornind de la faptul istoric sărac, Saramago a închipuit o poveste și ne oferă detaliile concrete.

Așadar, știu mai mult decît ar fi necesar să știe un cititor riguros, cînd începe o carte nouă. Ideal e să nu cunoști despre carte și autor absolut nimic, dar asta nu mai e cu putință. Știu pînă și amănuntul că ziarul El Pais a caracterizat romanul lui Saramago ca „un triumf al limbajului, imaginației și umorului”. Întrebarea mea este, deci, următoarea: mai are rost s-o citesc? Ce ziceți? Mai bine nu ziceți nimic...

Peste cinci ani de la această lectură, în 2022, voi ști cu siguranță mult mai puțin decît știu acum, nu voi scăpa de binefacerile amneziilor. Ce-aș primi în plus dacă aș citi cartea? O plăcere, probabil. Dar dacă voi trăi o plăcere, numita plăcere va fi atunci, într-un viitor pe care nu știu dacă-l mai apuc, complet uitată...

În treacăt fie spus, mi-aș dori o carte compusă de un anonim, nu mai mare de 800 de pagini, toate albe...


P. S. Am în mînă: José Saramago, Călătoria elefantului, traducere de Mioara Caragea, Iași: Polirom, 2014, 196p., 16, 33 lei.



Citiţi în continuare!

duminică, 10 septembrie 2017

Trei cărți pe care toți erudiții le-au citit la vreme cu excepția mea



Există cîteva cărți pe care toată lumea le-a citit încă din copilărie. Și, mai ales, atunci. Țin, s-ar zice, de bibliografia ei esențială și obligatorie. Doar inocenții n-au auzit de ele și nu le-au parcurs cu sfințenie de zeci și zeci de ori.

Mă refer, firește (și în primul rînd), la Micul prinț, povestea fantasy a lui Antoine de Saint-Exupéry (prozatorul era și conte), apoi la cele două cărți despre Alice (Alisa în Țara Minunilor și Alisa în Țara din Oglindă), scrise de matematicianul Lewis Carroll, și, în sfîrșit, la Aventurile lui Pinocchio, brodate de Carlo Collodi și intitulate inițial, cînd au fost publicate în foileton, La storia di un burattino (Povestea unei păpuși). De Burattino am auzit, dar era vorba de prelucrarea rusească a poveștii.

O vreme, din pricini pe care încă le ignor, am sfidat această erudiție. Și nu m-am simțit deloc tulburat, chiar dacă prietenii mei de atunci (dar și cei de mai tîrziu) vorbeau despre aceste prestigioase titluri ca despre ceva de la sine înțeles. Discuția lor producea în rîndurile amicilor momente de frenezie. Îi priveam nedumirit și nu-mi puteam explica extazul lor cvasi-mistic. Îmi păstram seninătatea și hotărîrea de a nu le citi.

De obicei, la vîrsta frăgezimilor și a vanității inflamate, simpla menționare a unui autor nou / necunoscut constituie un impuls suficient pentru a citi o carte. Fugi la bibliotecă și ceri înfrigurat autorul. Citești ca să nu rămîi mai prejos. Citești ca să nu fii umilit. Ca să învingi în polemici și să-ți umilești adversarul. Prietenii de lecturi sînt, se știe de secole, cei mai aprigi judecători. Dacă nu cunoști o carte, prin binecuvîntarea lor, ajungi direct în iad.

N-am străbătut acele titluri sacrosancte decît foarte tîrziu. Pe Lewis Carroll l-am studiat la cursurile de Logică, în Facultate, este autorul unui paradox foarte amuzant, inspirat de sofismul cu Ahile cel iute de picior și broasca țestoasă. Dar tot nu i-am citit (atunci!) cărțile de ficțiune. Este singura lacună pe care o regret întru cîtva. Poți trăi liniștit și fără Micul prinț. Și fără Pinocchio (deși eu am parcurs Burattino). Dar faci figură de naiv și de încăpățînat dacă refuzi la infinit să citești Alice în Țara minunilor.

Mi-am amintit de istoria asta (un episod minor din istoria globală a ignoranței și trufiei omenești), fiindcă citesc cartea lui Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, și fiecare articol este precedat de un motto din Lewis Carroll. Legătura dintre articol și fragmentele din povestirea Alisei nu-mi este deloc evidentă. Cartea cuprinde eseuri de tot felul, mereu interesante (voi mai vorbi despre ea). M-a cuprins brusc invidia. Alberto Manguel poate cita pe de rost din minunata carte a lui Carroll, eu nu...

Jenant!!!


P. S. Am în vedere, desigur: Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Editura Nemira, 2016, 248p., 44, 90 lei.

P. P. S. În imagine: Hatem Aly (ilustrator egiptean, trăiește în Canada), Little Prince.


Citiţi în continuare!

duminică, 27 august 2017

Delicatul meu animal, iubirea mea, verzişoara mea...



Vladimir Nabokov, Scrisori către Vera, traducere de Veronica D. Niculescu, Iași: Polirom, 2016, 732p., 74, 95 lei.


Vera a fost soția lui Nabokov. Au trăit împreună din 1925 pînă în 1977.

Cred că am citit de trei ori cartea asta, prima dată, am vrut să știu unde o pupa Nabokov pe Vera cînd erau despărțiți (o pupa pe claviculă, pe ficăței, pe frunte, de la tîmple în jos etc.), a doua oară, am urmărit formulele de adresare și am ales una singură, pe asta:

„Delicatul meu animal, iubirea mea, verzişoara mea...” (p.196, scrisoare din 16 mai 1930),

și a treia oară pentru portretele amicilor / cunoscuților literari. Vladimir Nabokov a fost un excelent portretist comic. Nu-i plăceau vanitoșii, iar lumea literară pariziană a anilor 30 era plină de ei. Iată cîteva caracterizări mai sprințare.

Despre poetul Jules Supervielle: „E costeliv, arată ca un cal” (226).

Despre Nina Berberova: „E foarte agreabilă, dar prea îmbuibată de literatură şi se îmbracă oribil”(p.238).

Despre teologul Nikolai Berdiaev, care avea o limbă proverbial de lungă (la propriu): „ieri a vorbit Berdiaev, întrerupt de propria limbă” (p.276). Foarte tare! Ca în poezia lui Brumaru: ”dintr-un cîine curge-o limbă”...

Despre jurnalistul Demidov: „larva aia cu barbă, este de o politeţe rece cu mine” (393).

Mai sînt și altele, la fel de amuzante.

Deși îl admira pe Joyce și, într-o scrisoare din 1933, îi făcuse propunerea de a-i traduce Ulysses în rusă, Nabokov era cît pe ce să nu se vadă cu el. În februarie 1936, iritat, refuză să-l viziteze (Joyce se găsea în Paris):

”Léon [secretarul lui Joyce] mi-a dat cadou (din cîte am înţeles) cîteva cărţi de Joyce cu semnătura lui şi a propus să trecem pe la el după cină, dar a făcut atîta tevatură cu vizita asta şi şi-a luat atîtea precauţii, încît în cele din urmă am refuzat, spunînd că nu am timp (şi invocînd lipsa de sens a unei asemenea întîlniri. Joyce s-a întîlnit cu Proust doar o dată, din întîmplare; s-a întîmplat ca Proust şi el să se afle în acelaşi taxi, a cărui fereastră primul o închidea, iar al doilea o deschidea – aproape că s- au certat). În mare, a fost cam plictisitor” (p.294).

Pe Nabokov nu l-au impresionat deloc fragmentele din Work in Progress (viitorul roman Finnegans Wake), și credea că talentul lui Joyce putea fi mai bine folosit decît pentru niște jocuri de cuvinte incomprehensibile. Pînă la urmă s-au întîlnit. Dacă Nabokov nu s-a dus la Joyce, a venit Joyce la el. Iată:

Matinée-ul de ieri a fost cea mai de succes dintre lecturile mele... Apropo, a fost prezent Joyce; am purtat o discuţie foarte plăcută. E mai înalt decît credeam, cu o privire teribilă, ca de plumb: cu un ochi deja nu mai vede deloc, în timp ce pupila celuilalt (pe care o aţinteşte spre tine într-un fel cu totul aparte, fiindcă nu o poate roti) este înlocuită cu o gaură, a fost nevoie de şase operaţii ca să reuşească să-i găurească pupila fără să provoace o hemoragie” (p.321, scrisoare din 12 februarie 1937).

Ce să mai spun? Doar atît: Nabokov atrăgea femeile și nici ele nu-l lăsau cu totul indiferent, dar Vera l-a ținut din scurt. Nici nu era foarte greu, prozatorul devenise dependent de soția sa. Episodul Irina Iurievna Guadanini, din prima parte a anului 1937, n-a avut urmări. Vera l-a privit în ochi și l-a pus să decidă: ori ea, ori ea... Neavînd de ales, bietul Vladimir s-a mărturisit complet și a optat pentru Verocika.


Nu pot încheia nota de față fără a omagia efortul și iscusința traducătoarei impozantului volum: Veronica D. Niculescu. Iubitorii de Nabokov îi rămîn îndatorați.


P. S. În imagine: Franz von Stuck (1863 - 1928), Mary dans un fauteuil rouge, avec un chien (1916).


Citiţi în continuare!

marți, 1 august 2017

„Ioshua se gătea după obiceiul femeilor, îşi vopsea obrajii cu henna...”



Asko Sahlberg, Irod, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean şi Andreea Niţă, Polirom, 2017, 640p., 32, 47 lei.


Romanul Irod poate fi citit și ca un thriller a cărui acțiune se petrece în secolul întîi, chiar în vremea lui Christos, fără polițiști, deci, dar cu anchetatori, asasini, victime (nu neapărat) nevinovate și enigme greu de elucidat. Cel care sesizează pînă la urmă - totuși! - identitatea ucigașului este însuși tetrarhul Irod Antipa. Din păcate, descoperirea nu-i folosește la nimic, fiindcă el însuși a fost otrăvit și se află pe pragul morții. Intuiția lui este zadarnică. Nu mai are nici cheful, nici energia de a-l pedepsi pe asasin.

Romanul lui Asko Sahlberg nu este deloc rău, dimpotrivă, este tot ce am citit mai bun în ultima vreme, ultima vreme însemnînd, firește, lunile mai, iunie și iulie, adică lunile în care nu am notat mai nimic pe blog. Și chiar am citit o mulțime de cărți (și eu mă mir cît de eficient am fost :), le voi consemna pe rînd, chiar aici, dacă va binevoi Domnul. Mă mai gîndesc, unele cărți nu mi-au plăcut cîtuși de puțin, dar am citit recenzii elogioase despre ele. Deci, e posibil să-mi schimb părerea, vom vedea. Nimic mai ușor de revizuit decît o judecată de gust, nu te costă nimic, nu condamni pe nimeni la ocnă.

Din alt punct de vedere, mai cumpănit, Irod relatează biografia lui Irod Antipa. O povestește el însuși și, în partea a II-a a cărții (care nu e ultima), Iosafat, una din victimele insesizabilului asasin, mîna dreaptă a tetrarhului. În treacăt fie spus, Irozii au fost mai mulți, dar cei mai cunoscuți au rămas Irod cel Mare, „ucigașul pruncilor” din Iudeea, Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, protagonistul romanului de față, și Irod Agrippa, nepotul lui Irod Antipa.

Așadar, e vorba de o „autobiografie”. Dacă n-ar fi un personaj foarte crud, aspru și impulsiv, Irod ar părea un bătrînel simpatic, morocănos și cinic (deci foarte înțelept, toți înțelepții sînt cinici), un exemplu de scepticism practic și de viclenie. Întemeiază orașul Tiberiada, construiește teatre și băi, cumpără statui minunate, își protejează supușii de lăcomia romanilor, e revoltat de sărăcia galileenilor. Din păcate, tetrarhul stă prost cu nervii. Judecă în mare grabă. Iar căința nu-l ajută cu nimic. Într-un acces de furie, provocat de fanteziie și hachițele Salomeei, fiica Irodiadei, poruncește moartea lui Ioan Botezătorul, deși Profetul i se păruse un om mai degrabă pașnic. Episodul îl știm și din alte surse. Crima îl va obseda pînă la sfîrșitul vieții, cînd va fi exilat de împăratul Caligula în Galia. Dar pe Iisus (Ioshua, în roman) refuză să-l condamne și îl trimite înapoi la procuratorul Pilat. Amîndoi se spală pe mîini și fac, astfel, voia preoților. Iar voia  preoților intriganți este una singură: să scape de Iisus.

De-a lungul întregii narațiuni, punctul de vedere este și rămîne strict cel al lui Irod Antipa, adică al iudeului banal, care asistă la niște evenimente fără a le sesiza sensul / finalitatea și întîlnește niște oameni fără a le ghici importanța viitoare. Irod vede în Iisus un individ ciudat, interesant, dar nu mai mult de atît. Nu bănuiește cum va evolua istoria, ignoră „destinul” personajului. Iată cum îl descrie pe Iisus: „În timp ce înfăţişarea lui Ioan [Botezătorul] inspira măreţie şi forţă lăuntrică, vărul său, Ioshua, era o arătare aproape demnă de milă, cu chipul plin de riduri, o burtă care-i atîrna şi picioare crăcănate. Părea de necrezut că el şi Profetul se trăgeau din aceeaşi familie, mai ales că Ioshua se gătea după obiceiul femeilor, îşi vopsea obrajii cu henna şi îşi ungea părul şi barba atât de tare, încât aproape picura ulei din ele...  [T]e impresiona... îndeosebi cu vorbele stranii pe care le rostea” (pp.592-3). Portretul nu reprezintă o blasfemie, e pitoresc. Nu știm de nicăieri cum arăta în realitate Iisus. Nu vom ști niciodată. Orice ipoteză este legitimă.

Asko Sahlberg (n. 1964), scriitor finlandez (trăiește în Suedia), a procedat bine. Irod nu percepe și nu pricepe mai mult decît orice om din vremea lui. În concluzie, un roman excelent, potrivit nu numai pentru vacanța de vară, ci pentru toate anotimpurile...


P. S. În imagine: R. V. R., Le vieux juif (c. 1890).


Citiţi în continuare!

luni, 3 iulie 2017

Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea ta...



Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, traducere și note de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2014, 168p. 


Vă mai amintiți de Erofeev? În 2006 s-a discutat mult despre cartea lui. Eu mi-am amintit de el tocmai azi cu ajutorul decisiv al Ruxandrei Cesereanu, care mi-a amintit insistent să-mi amintesc...

Un chefliu antrenat ia trenul din Moscova și speră să ajungă într-un sfîrșit la Petușki, unde îl așteaptă probabil o copilă binevoitoare, o komsomolistă. Ca să-și ascută îndrăzneala, bea. Bea de toate, în special vodcă. În acest chip, Venecika Erofeev urmează un îndemn interior, metafizic: „Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea și bucuria ta, du-te!”. Venecika pornește plin de elan. Asta e tot. Restul este poezie și surpriză. Erofeev pretinde că a redactat cartea în „toamna anului 1969, la lucrările de montare a cablurilor în Șeremetievo”. Recomand să-l credem pe cuvînt.

Am terminat, deci, Venedikt Erofeev, Moscova-Petrușki. O carte interesantă.

Foarte inteligent, bun manipulator de lecturi, ingenios (pagina cu întrebările Sfinxului e memorabilă, ca și sfîrșitul cărții), teribilist, ironic, pișicher. Dar poemul metafizic rămîne, am impresia, în pura gratuitate. Arcușul freacă accelerat sîrma lăutei, muzicantul suflă de zor în clarinet, toboșarul bate zdravăn în timpan, simfonia nu se aude, filmul e mut. Așadar, întîlnesc în aceste pagini gratuitatea strîmbăturii unui Gavroche deprimat / euforizat, care nu mai îndrăznește să spere în / vreo revoluție. Dacă în lume nu poți schimba nimic, modifici lumea în închipuire, excitînd-o cu vodcă... Urcăm încrezători în personalul care duce la Petușki. Și ne trezim cu o „sulă uriașă” înfiptă adînc în beregată...

Este o exagerare, totuși, a vedea în proza lui Venedikt Erofeev o rescriere a lui Gogol. Erofeev poate să placă unui cititor ca mine (livresc, dezabuzat, răbdător), dar nu și celui care caută o miză oarecare, sensul anagogic al lucrării, să zicem. Moscova-Petușki nu are un sens anagogic.

Nu pot nega, Erofeev mă distrează (are umor din belșug), îmi pot imagina că trenul merge spre rai (dar chiar duce la rai?), așa cum clasa muncitoare merge în paradis, cînd de fapt locomotiva lui Erofeev nu înaintează nicăieri. La sfîrșitul lecturii, Erofeev mă lasă exact acolo unde eram (și) la începutul începutului. Și nu e tocmai vina mea. Într-un cuvînt, proza lui Erofeev nu prezintă (și nu trezește), la recitire, nici un fior metafizic. Autorul a scris pur și simplu ca să-i amuze pe cititori. Și îi putem pretinde oare mai mult? Are rost?

În consecință, am citit romanul asemenea exegetului realist (incriminat de Emil Iordache în postfață), care nu poate vedea, vai, în povestea lui Erofeev decît odiseea unui biet Villon născut „dincolo de cercul polar", într-o „mică stație de cale ferată”. Și mult prea tîrziu.

Dacă Erofeev a făcut o glumă și ne îndeamnă la haz, de ce să-i nesocotim îndemnul? Are haz.

Am trecut la o a doua lectură a cărții, pe paragrafe. Și mi-am propus să identific (la rîndu-mi) citatele neremarcate de traducător / exegeți pînă acum. Sau pe acelea care nu sînt semnalate înadins la subsol.

Am identificat unul din (cine credeți?) marele Rabelais. La pagina 22, naratorul zice că a stat un timp în cameră, la Orehovo-Zuevo, cu patru buni amici. El era al cincilea. Se înțelegeau atît de bine încît dacă unul dintre cei cinci zicea „Băieți, eu beau vin de Porto”, toți, la unison, se sculau și beau vin de Porto. Dacă unul se referea la bere, toti beau fericiți bere. Este o parodie, poate, a secțiunii, din Gargantua, despre mănăstirea liberă (și mixtă) a fratelui Des Entommeurs, pe nume Thélème. Care avea drept suveran principiu invincibilul "Fă ce-ți place!". Și unde dacă unul zicea: "Mă duc să sar coarda", toți mergeau să sară coarda ca să-i facă pe plac. Numai că mănăstirea lui Erofeev conține, vedem, doar frați călugări, nu și măicuțe.


P. S. În imagine: Adriaen Brouwer (ca. 1605-1638): The Bitter Potion (c.1630 - 1638).


Citiţi în continuare!

marți, 16 mai 2017

Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc



Deşi n-am prieteni fanatici şi refuz sistematic mondenităţile (nu-mi plac îmbulzelile, cozile amatorilor de autografe, mania de a fotografia totul, discursurile improvizate şi, în plus, mai sînt şi foarte sfios), firea mea este, mai degrabă, cordială, amabilă.

Menirea mea ca eseist sceptic nu este aceea de a-l speria ori, Doamne fereşte!, de a-l îngrozi pe cititor. Las această satisfacţie în seama specialiştilor. La urma urmelor, pot să-l pun pe gînduri şi fără să-l zdrobesc (de cititor zic).

La un summit literar, cu mulți ani în urmă, poetul Mihai Ursachi a rezumat definitiv, printr-o sintagmă memorabilă, scopul vieții: “Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc”. Pentru participanții la șezătoare, exclamația lui a părut o noutate absolută, senzațională. Au chemat o televiziune și l-au filmat. A rezultat astfel singurul clip cu Mihai Ursachi disponibil contemporanilor. 

Vă mai amintiţi oare îndemnul lui Seneca (epistola 23)? Citez: “În primul rînd, fă asta, dragă Lucilius: învaţă să te bucuri”. Cel care ştie să se bucure va găsi oricînd un prilej potrivit. Bucuria autentică (dar şi plăcerea autentică!) se întemeiază neîndoios pe frumuseţe. Epictet a spus-o cel dintîi. Există și plăceri pure, nevinovate. Opriți-vă măcar un minut. Priviţi într-o noapte senină văzduhul. Pipăiţi / respirați / mirosiți iarba, frunzele, florile, arborele lui Iuda. Recitaţi un verset din Cîntarea cîntărilor: “Căci, iată, iarna a trecut, / Ploaia s-a dus, a plecat, / Au apărut florile pe pămînt”. Poate fi oare ceva mai frumos?

Ştiu şi consimt: frumuseţea este pieritoare, viaţa fragilă, coasa morţii aproape, trupul slab și neputincios. Problema e alta: în pofida acestor venerabile banalităţi, pot rămîne destins (adică diferit de indivizii pomeniți mai sus)? Pot fi un original (originalitatea fiind întotdeauna o diferență)? Îmi pot păstra cumpătul? Am voie să zîmbesc?

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de adjective capitale, vreau să scriu în aşa fel încît să obţin la sfîrşitul textului meu măcar un surîs. Dacă nu-mi ating ţelul, dacă nu binedispun, dacă nu înseninez, mă îndoiesc de talentul personal. N-am primit talant. Fac degeaba umbră pămîntului…


P. S. În imagine: Karoline Juzanx, Don Quichotte.


Citiţi în continuare!

duminică, 14 mai 2017

De ce nu s-a sinucis Flaubert aruncîndu-se în Sena cu o piatră de gît?


Înlătură din răsputeri buruiana resentimentului. Nu invidia pe nimeni, căci nimeni nu este de invidiat. Nu intra în discuții zadarnice, pierzi vremea...

Și dacă, printr-un hazard, trăiești cu impresia că ai putea fi un scriitor (unul dintre miile și miile de scriitori de pe fața încăpătoare a pămîntului), singurul lucru liniștitor pe care-l poți face este să scrii. Să scrii cît te țin puterile, de dimineață pînă seara. Scrisul este, în el însuși, o noblețe, o bucurie, singurul paradis real. Cititul e alta. Nu mai ai nevoie de diplome, de aplauze, de premii, de zarvă, de polemici dubioase și perfect zadarnice. Scrie, deci. Așa cum au făcut atîția alții, cu mai mult sau mai puțin succes. În treacăt fie zis, succesul nu-ți folosește la nimic. Nici acum și nici peste un mileniu, cînd vei fi complet uitat, oale și ulcele...

Un exemplu dintre multe altele. Gustave Flaubert a început să scrie la Doamna Bovary în seara zilei de 19 septembrie 1851, o vineri, şi a pus punct ultimei propoziții, „Acum, de curînd, [Homais] a primit Legiunea de Onoare”, abia în 31 mai 1856, o sîmbătă, cînd i-a şi trimis manuscrisul prietenului Maxime Du Camp, la Paris, spre publicare. Dacă facem socoteala, trecuseră nu mai puţin de cinci ani şi nouă luni. (Tare mă tem că socoteala e greșită, am calculat cu oarece aproximație, am chiulit de la matematică, degeaba îmi pare rău acum...).

În tot acest timp, Flaubert n-a ţinut prelegeri la Academia de Inscripţii, n-a participat la supeuri, la banchete festive, nu s-a întîlnit cu Louise Colet decît o dată sau de două ori pe an (aici a greșit radical, în opinia mea), n-a patronat societăţi literare, asociaţiuni enciclopedice, a scris cîte opt-nouă ore pe zi (şi uneori chiar mai mult), în cea mai serenă singurătate, la Croisset, pe malul Senei. Într-un cuvînt, după cum şi-a propus, a evitat viaţa. Răul de a fi. Scriind.

Faima (adică atenţia temporară a publicului îndreptată nemilos asupră-ţi) reprezintă cel mai penibil motiv pentru care ai putea scrie. Încă o dată, citez din nepreţuitul Flaubert: „Dacă n-aş lucra, nu mi-ar mai rămîne decît să mă arunc în rîu cu o piatră de gît” (scrisoare din 13 noiembrie1872 către Ivan Turgheniev).


P. S. În imagine: Odilon Redon (1840-1916), Mélancolie (1876).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 mai 2017

Ce poți să-i ceri Teroristei, dacă îți propui cu tot dinadinsul s-o uimești



I-am cerut Teroristei, zilele trecute, dintr-un amuzament vinovat, pe care vreau să-l explic aici, să fie amabilă (așa cum a fost dintotdeauna) și să-mi trimită o carte. A fost vorba, nu ascund curiozitatea mea oarecum bizară, de Cavalerul templier, romanul lui Jan Guillou.

Romanul face parte dintr-o trilogie de mare succes (la care autorul - mai hîtru decît criticii lui - a adăugat și un al patrulea volum). Templierii îi fascinează pe mulți cititori (nu fac parte dintre ei, o să vedeți). Cine n-a vrut să fi fost, în tinerețe, un astfel de cavaler neînfricat, dîrz, generos și cu barba împletită în cîrlionți? Cine n-a visat o domniță singuratică așteptîndu-și smerită într-un castel ridicat semeț pe un munte cavalerul predestinat? Deci, n-o mai lungesc, am cerut cartea lui Guillou.

Terorista mi-a replicat că numai la asta nu se aștepta din partea subsemnatului (om serios de felul lui, măcar în ochii ei), dar mi-a promis că volumul îmi va sosi cu primul curier. Mi-a sosit. Este exact ceea ce mă așteptam: un roman scris cu abilitatea frugală a unui reporter (Jan Guillou chiar este un reporter cunoscut și premiat). Singura diferență față de toate celelalte cărți despre cavalerii templieri este că aici, protagonistul, Arn Magnusson, și adversarii lui, păgînii, nutresc un soi de simpatie, de înțelegere civilizată unii față de alții. La o primă privire, atitudinea este inedită, îl ia prin surprindere pe cititor, care se aștepta, mai degrabă, la ură și intoleranță. Nu-i exclus ca miza cărții să stea chiar aici. Vorbind despre trecut, autorul oferă o sugestie cu privire la situația de azi. Pacea și bunăvoința sînt mereu preferabile conflictului religios.

Și acum să vin la subiect. De ce am cerut această carte? Simplu, pentru că întreaga mea aventură a lecturii se sprijină pe un roman despre cavaleri fără prihană și domnițe care sînt gata în orice clipă să se sacrifice pentru ei. Cavaleriu teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy), cred că am mai spus asta, a fost primul roman mare citit de mine. Mare, înainte de orice, ca număr de pagini (două volume). Și mare prin forța narativă a prozatorului polonez Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz, creatorul lui. Citit înainte de a termina gimnaziul, romanul m-a marcat definitiv. L-am recitit de zeci de ori, la una dintre scene am plîns. Alții plîng cînd citesc Doamna Bovary, Ulysses, sau mai știu eu ce, sînt niște intelectuali subțiri, neîndoielnic, eu am lăcrimat pe ascuns din simpatie pentru minunata Danusia și cavalerul ei, Zbyszko de Bogdaniec, condamnat de regele Jagiello la moarte prin decapitare. Danusia urcă pe eșafod și strigă: „Este al meu, al meu!”. Zbyszko este salvat...

De atunci am citit multe romane despre cavaleri, înclusiv Stelele din Eger, în care eroul se numește Gergely, și mi-am zis adesea că această pasiune s-a născut odată cu prima mea lectură semnificativă. Am străbătut stoic toate aceste cărți (unele mai bune, altele mai rele) căutînd, probabil, să refac o plăcere originară. N-am găsit încă un roman despre cavaleri pe gustul meu, n-am mai plîns de multișor, nici n-aș mai fi în stare, păcat de candoarea mea de odinioară.

Acesta este motivul strict personal pentru care mi-am dorit romanul lui Guillou...

Ofer, în încheiere, coordonatele volumului: Jan Guillou, Cavalerul templier, traducere de Dan Ciobanu, București: Editura Univers, 2014, 374p., 44, 90 lei.


P. S. În imagine: Maître de la Mazarine,  Saint Victor chevauchant, Paris, vers 1413. Peinture sur parchemin.


Citiţi în continuare!

miercuri, 10 mai 2017

Iubitule, sînt a ta cu o singură condiție: recită-mi un vers...



Mă tem că de la o vreme (să tot fie vreo 30 de ani), a devenit de prost gust să reciţi poezii iubitei. Numai bătrînii mai cunosc acest obicei bizar. Ar fi un semn de senilitate, de împuținare a minții și energiilor. Cel puţin, aşa cred mulți cititori tineri.

Unii dintre ei gîndesc și-mi răspund cam așa: arşiţa amanţilor n-are nevoie de hexametri, de rime și ritmuri. Misterul erotic trebuie să fie instantaneu, spontan, mut. O încleştare a muşchilor, o ciocnire violentă a oaselor, o verificare a tăriei scheletului, o întrecuprindere sălbatică, o descompunere simultană. Iubirea se trăiește și nu are nevoie de nici o glosă. Nu-i nevoie, aşadar, de falsificări livreşti.

Cînd le cer studenților (din fericire, o fac destul de rar, m-am ars deja) să reproducă Ce e amorul? de Eminescu, un vers din Bacovia („Dormea întors amorul meu de plumb”), un poem din Brumaru („Erai romantică. Le-aveai pîn’ la pămînt / Genele lungi, purtate drept veșmînt...”), mă confrunt cu un refuz unanim. Nu de poezii ne arde nouă, îmi declară prietenii. Noi ne confruntăm cu Viața!

Mi se va spune că iubirea este un afect care se trăieşte, nu se comentează. Se asumă, nu se proclamă urbi et orbi. Se pătimeşte, nu se recită. Așadar, este o experiență, nu un discurs. Cînd este năprasnică (adică aproape întotdeauna la tinereţe, la maturitate și la bătrînețe), iubirea nu are nevoie de compuneri într-un limbaj ales, „figurat”. Nu are nevoie de Eminescu sau de Bacovia. Nu-i pasă de Brumaru. Rămîne discretă, sibilinică, taciturnă, laconică. Aşa o fi.

Dar omul vrea mai mult: vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie, uneori, de limbajul echivoc al versurilor, de metafore şi comparaţii. Şi mai e ceva. Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu ştie să se exprime ar fi o adevărată iubire. Fireşte, e imposibil să pricepi „ce e amorul” – preferabil este să-l trăieşti plenar – şi, orice am face, sensul şi esenţa anumitor experienţe ne scapă. Eu cred însă şi altceva. Şi anume că fără un limbaj adecvat, trăirea cu pricina este tulbure şi precară, ca somnul şi reveriile unui nevrotic. În lipsa cuvîntului adecvat, a cuvîntului „ce exprimă adevărul”, iubirea nu se iveşte. Nu poţi percepe lucrurile / culorile fără să dispui de un vocabular care să le numească, fie şi aproximativ. Psihologii știu bine acest plicticos truism.

Mai întîi a fost cuvîntul (e vorba chiar de latinescul „amor”) şi abia apoi trubadurii din Provenţa (ori alţi poeţi la fel de caraghioşi) au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvîntul nimerit („cuvîntul potrivit”, cu vorba lui Arghezi) provoacă și susține realitatea. Trăirile înfloresc tocmai din aceste smerite cuvinte adunate într-un poem de către un poet famelic.

Am prezentat, adeseori, în faţa unui auditoriu juvenil această modestă teorie privată. Am scris despre ea şi în Porunca lui rabbi Akiba…. Nu ştiu dacă am avut succes. Mă cam îndoiesc. Cînd este adevărată şi profundă, iubirea mută stelele, soarele şi cerul însuşi, măcar în imaginația amanților. Şi poate fi descrisă doar într-un poem inspirat. Nu iubești pe nimeni dacă nu ești în stare să spui un vers.

Eu așa cred...



P. S. În imagine: Egon Schiele, Liebende [Amants], c.1909.


Citiţi în continuare!

luni, 8 mai 2017

De ce toate muzele poeților adevărați sînt grăsuțe?



Dacă nu mă înşel, poeţii de pretutindeni cîntă, de obicei, două - și numai două - teme: iubirea şi moartea. Prin poet înţeleg, fireşte, precum Goethe odinioară, orice fel de scriitor. În Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe afirmă: „cel mai nobil motiv poetic este moartea ființei iubite”. Poe conjugă, așadar, în modul cel mai surprinzător, cele două teme lirice.

Firește, pentru lirica erotică, este nevoie de o Muză. Bănuiesc că știți ce-i o Muză, nu insist. Orice poet se bazează în viața lui de om sărman pe o Muză. Deci, Muza poate fi, desigur, o curtezană generoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi, moliciuni. Și altele. De veacuri şi veacuri, poeţii adevăraţi slăvesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi, frumuseţea sferică, uriașă, La Géante (Uriașa este titlul unui sonet de Baudelaire).

De altfel, într-un poem cunoscut, și Eminescu a precizat condiţiile necesare oricărei creaţii: femeia e preferabil să fie „nu subţire, ci-mplinită / încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită”.

Astăzi, din păcate (dar și pentru a-i enerva pe poeți!), în estetica feminină este la modă scheletul. Femeia frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar nici cît penele din coada păunului. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nici un poet nu simte vreun frison, poetul vrea întotdeauna mai mult. Cît mai mult. Întrebați-l, de-o pildă, pe Emil Brumaru...

În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămîne decît să deplîngă, în elegii plicticoase, vanitatea existenţei și Finalul ei ineluctabil. Cînd n-au Muze, poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor: nu știm încă de ce venim pe lume, nu știm nici de ce murim, nu știm, deci, nimic.

Și, la urma urmelor, la ce ne-ar folosi dacă am afla acest secret vid? Să ne mulțumim cu ce ne-a dat Dumnezeu: să cîntăm fără oprire Muzele, Muzele, Muzele!


P. S. În imagine: Jeanne Lorioz (n. 1954), Sans titre.


Citiţi în continuare!

miercuri, 3 mai 2017

Ce cărți citesc de plăcere? Piatra filosofală



Dacă ar fi să aleg un episod memorabil, o scenă (și numai una), din romanul Piatra filosofală de Marguerite Yourcenar, știu cu precizie ce-aș alege.

Am recitit nu de mult acest roman, în vechea ediție de la Univers, tipărită în 1971 (traducere de Sanda Oprescu), și nu mi-a părut rău nici de data asta. Fiecare dintre noi are o listă de cărți, să spunem cîteva zeci, nu mai mult, la care se întoarce cînd este obosit, deprimat, cînd vrea să uite de un necaz, de o bucurie nemeritată, cînd are pur și simplu mult timp liber la dispoziție, sau, paradoxal, tocmai atunci cînd nu-l are. Citești pur și simplu ca să citești, citești fiindcă....

N-aș îndrăzni să spun că romanul Piatra filosofală este o capodoperă (în definitiv, nici nu știu ce este o capodoperă), probabil că nu este, deși nu-i deloc o carte rea: ce-i drept, stilul îmi pare prea căutat uneori, prea retoric, aș fi preferat o exprimare mai simplă, nu are rost să insist. Oricum, așa scriau toți prozatorii francezi de atunci, în fraze definitive, în sentențe memorabile, ca latinii. În original, L'Œuvre au noir s-a publicat în 1968. A primit imediat premiul Femina.

Deci, citesc / recitesc acest roman de plăcere. Găsesc în desfășurarea lui un amestec de meditație și aventură, exact ce aștept de la un roman, cînd citesc fără să fiu obligat de nimic, doar de plăcere. Problema e alta: îmi place o carte care nu este negreșit o capodoperă. Mă întreb dacă o atare plăcere poate fi justificată și-mi răspund, încă o dată, că nu există plăceri nobile și plăceri ignobile, plăcerea este întotdeauna de un singur fel și nu-ți cere s-o justifici: „îmi place Piatra filosofală, pur și simplu pentru că-mi place”. Nu sînt vrednic de o justificare mai bună. Plăcerea nu depinde numai de ceea ce citesc, mi-a devenit limpede, depinde mai cu seamă de o experiență a lecturii care s-a format demult, demult în vremea în care gustam îndeosebi aventurile și intriga cunoașterii, pe cînd eram un inocent și un naiv. Nimic mai pasionant (pentru mine) decît un om foarte curios, vulnerabil și aflat într-o continuă primejdie. Nimic mai pasionant decît un om înfrînt. Îmi place, așadar, pentru că intriga romanului repetă un „arhetip”. Și mi-ar plăcea, firește, orice roman bun care s-ar referi la ea.

Piatra filosofală consemnează biografia unui savant din epoca Reformei. Ceea ce-l definește pe Zénon, înainte de orice, este o curiozitate febrilă, libido sciendi. Este cărturar, alchimist, medic (mai ales, medic), inventator de mașini de război, autor de cărți „eretice”, filosof. Vrea să afle tot, să noteze tot, să-și explice tot, călătorește pretutindeni, este ba în slujba sultanului, ba sub protecția unui episcop influent, ba în Spania, ba în Țările de Jos, ba în ținuturile nemțești. Un individ plin de nedumeriri, caută ceva și, adesea, nu știe nici el cu acuratețe ce caută, ar vrea să cunoască tot și își dă seama că nu va afla mai nimic, va muri ca orice ignorant, ca oricare altul.

În schimb, ceea ce nu știe precis (dar bănuiește) este că Sfîntul Oficiu îi contabilizează fiece pas. Inevitabil, în amurgul vieții, Zénon ajunge în temniță, pentru o vină mai degrabă imprecisă, ar putea să scape, dar nu vrea, se simte prea obosit, percepe zădărnicia vieții, sfîrșitul nu-l sperie. Este condamnat la moarte pe rug. În noaptea premergătoare supliciului, își deschide venele.

Vorbeam, la început, de un episod memorabil. M-aș opri la întîlnirea dintre Zénon Ligre și Martha Adriansen. Sînt frați vitregi, Martha este sora lui mai mică, dinspre mamă, dar ei nu știu asta, viața i-a despărțit, fiecare cu destinul lui, cu viața lui. Prima și ultima lor întîlnire are loc în timpul unei epidemii de ciumă, în Köln. Zénon sosește în oraș pentru a „cerceta manifestările bolii” (p.88). Îi tratează pe suferinzi, intră în locuințele lor mizere, își riscă viața. Curiozitatea lui ascuțită înfrînge orice anxietate. Ajunge și în casa în care locuiește sora lui, chemat chiar de ea.

Iată cum îl vede Martha: „A întrebat dacă aceea e casa Fuggers și a intrat fără temenele. Era un bărbat slab și înalt, cu ochii duși în fundul capului, înveșmîntat în mantia roșie a medicilor care au primit să-i îngrijească pe ciumați... Chipul său oacheș îi dădea înfățișarea unui străin. A urcat repede scara” (p.89). Zénon merge la patul în care se chinuie Bénédicte, vara Marthei. Observă imediat că bolnava trage să moară. Urmează un scurt dialog: „Non est medicamentum... [Nu există leac]. Forța vitală a surorii dumitale a secat. Putem cel mult să-i alinăm suferința.

-Nu sînt sora ei, se împotrivi deodată Martha... Mă numesc Martha Adriansen, nu Martha Fuggers. Sînt verișoara ei.

Medicul n-a învrednicit-o decît cu o singură privire și apoi s-a cufundat în cercetarea urmărilor leacului. Bolnava, mai liniștită, zîmbea parcă...

- Zici că te cheamă Martha Adriansen, spuse el fără veste. Am cunoscut în tinerețea mea un bărbat destul de vîrstnic ce purta acest nume. Pe soția lui o chema Hilzonde.
- Erau tatăl și mama mea, răspunse Martha aproape în silă.
- Mai trăiesc?
- Nu, zise ea mai încet. Erau la Münster cînd episcopul a cucerit orașul...” (p.90).

Medicul vrea să plece. Marta scoate un ban de aur. I-l dă ca să-l umilească, ea trăiește în lumea celor avuți, el este un simplu vagabond. Indiferent, Zénon nu refuză plata: „Faptul de a-l plăti restabilea distanța dintre ei... Fără să se uite la ea, medicul a vîrît banul în buzunarul mantiei și a ieșit” (pp.90-91).

Frații se întîlnesc, dar Zénon nu-și divulgă identitatea. M-a intrigat dintotdeauna discreția lui. De ce nu spune nimic? Nu-i pasă de sora lui? Preferă să trăiască liber, autonom, anonim? El știe cine e Martha, știe cine a fost Hilzonde, știe că la Münster a murit mama lor. Martha va ignora toate aceste detalii biografice. În cele din urmă, va uita întîlnirea din Köln, împrejurările ei dramatice.

În final, Martha ar putea să-l salveze din carceră, i-ar putea cumpăra pe judecători, i-ar putea întoarce serviciul. N-o face...


P. S. În imagine: Johannes Vermeer (1632 - 1675), L'astronome / l'Astrologue (1668).


Citiţi în continuare!

luni, 1 mai 2017

Din nou despre iubirea interzisă. Invidia lui Dante



Pe Francesca da Rimini n-o putem salva din infern, un adulter rămîne un adulter, dar putem observa împrejurările lui.

N-aș spune că Francesca și Paolo învață regulile iubirii curtenești din romanul lui Lancelot, ei se iubesc deja, se află sub puterea acestei trăiri, deși ignoră probabil existența ei. Ceea ce le dezvăluie romanul e tocmai faptul că se iubesc și posibilitatea împlinirii dorinței. Romanul constituie, așadar, impulsul decisiv. Dacă „amanții” n-ar citi scena sărutului dintre Lancelot și Guenevere, n-ar îndrăzni să-i imite. Așadar, dorința se naște din lectură și lectura le arată cum s-o împlinească. Nu știm ce a urmat după versul enigmatic

„în ziua aceea n-am citit mai mult [mai departe]” („quel giorno più non vi leggemmo avante”) (V: 138).

Dacă n-au mai citit, ce s-a întîmplat cu adevărat? S-au lăsat în voia sărutului, în voia desfătărilor, ori au fost surprinși de soț și uciși? Francesca da Rimini nu-i povestește lui Dante (și însoțitorului său) urmarea. Aș sublinia faptul că, în infern, femeia răspunde întrebărilor poetului, nu bărbatul: Paolo o ascultă și plînge. Ce a urmat, deci, sărutului inițial? Putem construi ipoteze, dar textul nu încurajează nici una. Sau le încurajează pe toate.

Nu știu dacă Dante a fost cu adevărat invidios pe Francesca și Paolo. O realitate mutată în ficțiune este greu, imposibil de judecat corect. Oare ce va fi fost în mintea lui Dante? Ignoramus, ignorabimus... În prelegerea despre Divina Comedia, „Infernul, V” (cuprinsă în volumul Frumusețea ca senzație fizică, București: Paideia, 1998, pp.160-161), Jorge Luis Borges pare sigur de invidia poetului, chiar dacă Dante îi înțelege pe păcătoși, se prăbușește într-un leșin, împărtășind astfel suferința lor:

„Aici este ceva ce nu spune Dante, ceva care se simte de-a lungul întregului episod și care-i subliniază virtutea. Iată: Dante, cu infinită compătimire, ne înfățișează destinul celor doi amanți, dar, totodată, se simte că el invidiază acest destin. Ei rămîn în infern, iar el se va salva. Ei însă s-au iubit, în timp ce el nu a reușit să fie iubit de femeia pe care o adoră, Beatrice...  Ei sînt împreună. Sînt împreună pentru eternitate, împărtășesc amîndoi infernul, iar acest lucru îi pare lui Dante un fel de paradis”.

În ce mă privește, nu sînt deloc sigur că infernul va dura o eternitate, totul este o simplă conjectură despre eschaton, nici teologii nu sînt siguri. S-ar putea ca Origen să fi avut dreptate. De ce să suferi o veșnicie pentru un simplu sărut?


P. S. În imagine: Mosè Bianchi, Paolo et Francesca (1877).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Cum poți deveni idiot. Cinci pași simpli la îndemîna oricui



Mi-am amintit că (și) omul din subterană pretinde că ar fi un individ livresc. Cred că e prima dată cînd epitetul surprinde modul de a fi al unui personaj și nu o scriere oarecare, un autor, deși nu-mi închipui că anticii și medievalii nu au avut adjective pentru cel care vede lumea ca pe o carte și pe el însuși ca pe un personaj dintr-o carte. Oare cum să-l numim pe Don Quijote?

Firește, livresc poate fi un poet (un rapsod, un prozator, un eseist). Scriitorul livresc, tot mai frecvent astăzi, își ia subiectele din autori demodați, din clasici, re-scrie, re-formulează, folosește (uneori, ironic) propoziții mai vechi, cunoscute, citează corect, dar mai ales greșit, din alții, într-un cuvînt, se inspiră din literatură, fiindcă, la urma urmelor, numai și numai din literatură te poți inspira. Viața nu-i un motiv de inspirație pentru nimeni. Cei care cer scriitorilor „să se inspire din viață” nu știu ce spun. Literatura inovează mai mult decît viața.

În definitiv, autorii au procedat dintotdeauna așa. Am arătat altădată, în Porunca lui rabbi Akiba, că procedeul re-scrierii nu este cîtuși de puțin modern. În Commedia, Dante l-a rescris pe Vergiliu, în Eneida, Vergiliu l-a re-scris pe Homer, Platon a re-scris poemul lui Parmenide, așadar, este imposibil să stabilim o origine a temelor și figurilor de stil, un autor întru totul originar. Aș observa imediat că un scriitor livresc nu este, prin faptul că re-scrie un text oarecare (Odiseea ca Joyce), lipsit de originalitate. Și nici de experiență. În consecință, pentru un autor, a fi livresc nu mai este de mult o însușire îndoielnică.

Dar un om, psihologia lui, modul lui de a fi și de a vedea lumea? Cît de livresc poate fi un om? Și ce înseamnă că un om este livresc? Misterioasă însușire!

Să cercetăm succint povestirea lui Dostoievski, Însemnări din subterană. Presupun - am această naivitate - că toată lumea știe deja faptele. În esență, „însemnările” prezintă confesiunea unui ins măcinat, mai presus de orice, de singurătate și mizantropie. Deși spune despre el că are un suflet nobil, omul din subterană jignește fără motiv o femeie, din simpla dorință de a face rău unei făpturi inocente. Dacă femeia n-ar fi inocentă, s-ar feri, poate, s-o jignească.

M-am întrebat, așadar, în ce constă nota caracteristică a omului din subterană. În simplul artificiu? În repetarea mecanică a unui rol? În excesul de gîndire? În prejudecăți? Greu de spus. Alții gîndesc și se analizează la fel de mult, dar nu fac rău nimănui, Rudin, de pildă. Încerc, deci, să edific o ipoteză, o aproximare.

Întîi și întîi, omul livresc se caracterizează printr-o completă inabilitate socială. Este didactic, cînd ar trebui să simtă compasiune; sensibil și timid, cînd ar trebui să-și țină cumpătul, să-și stăpînească trăirile; are efuziuni într-un loc și într-un moment nepotrivite; este laconic exact acolo unde ar trebui să vorbească; este expansiv și locvace, tocmai acolo unde s-ar cuveni să dăruiască o mîngîiere, un cuvînt bun. Și, mai ales, este principial. Se îmbată cu principii. Face totul pe dos nu pentru că ar vrea neapărat asta, deși nici el nu știe prea bine ce vrea cu adevărat. Nu îndrăznește să recunoască, dar vrea cu siguranță prețuirea celorlalți, prețuirea tuturor, fără nici o excepție, asta dorește din tot sufletul. Vrea să fie iubit, admirat, glorificat pentru unicitatea lui, vrea să atragă atenția etc. Lipsa prețuirii generale, indiferența celorlalți îl împing către gesturi prostești.

Așa procedează omul din subterană. De fiecare dată greșește răspunsul: insultă, rănește, pretinde că suferă, chiar suferă. Nu-i înțelege pe alții, sau îi înțelege prea tîrziu, cînd nu mai este nimic de făcut. Și, franc vorbind, omul livresc nu s-a înțeles nici pe sine. Mai mult: joacă de fiecare dată un rol - nici măcar străin. Rolul lui constă în faptul de a juca mereu un rol și de a nu mai putea ieși din el. A prevăzut cu mult înainte toate posibilitățile, cu o excepție: posibilitatea ca toate posibilitățile prevăzute de el să nu se realizeze niciodată. Gîndește și calculează viitorul, dar nu poate gîndi în prezent, acum și aici.

Omul livresc vrea ca lumea să se poarte după regulile prescrise de propria lui voință, după îndemnurile din cărți, univoc. Trăiește într-un univers populat de „personaje” gata scrise, de automate, el însuși fiind un automat și un personaj gata scris. Nu bănuiește faptul că oamenii reali sînt mai complicați, mai obscuri decît personajele din cărți, mai liberi. Că oamenii sînt vii și, în măsura în care sînt vii, reacționează imprevizibil. Citez: „Mă obișnuisem să gîndesc și să imaginez totul cum scrie la carte, ca și cum toată lumea ar fi exact așa cum am făurit-o eu în visele mele” (p.164).

După o reuniune ratată cu colegii, omul din subterană merge la un așa-zis „magazin de modă” (un bordel, de fapt). Nu are un scop precis. Vrea să-și descarce sufletul și, în același timp, să insulte pe cineva. Hazardul îl ajută să-l găsească. Acolo ține un discurs elevat unei fete naive, deși la propriu nu-i pasă de ea. Bineînțeles, nu este cîtuși de puțin sincer, folosește fraze stereotipe, care nu-i aparțin și în care nici el nu crede. Liza însăși observă falsitatea predicii: „Dumneata vorbești ca din carte”. Ipocritul răspunde: „Nu, Liza, să nu crezi că vorbesc ca din carte, cînd și mie mi-e scîrbă să repet ce-au spus alții” (pp.131-132).

Îi prezice fetei că va ajunge rău, că o așteaptă un sfîrșit jalnic. Cînd va muri, groparii „or să astupe cît pot de repede groapa cu lut vînăt și-or să se ducă la crîșmă”. Liza îl crede pe cuvînt, izbucnește în plîns, se căiește. Purtarea ei îl surprinde, fiindcă viața însăși îl ia întotdeauna prin surprindere: „Știam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un cuvînt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decît 'ca din carte'. Dar asta nu mă deranja: știam doar, presimțeam că mă va înțelege și că, poate, stilul livresc va fi de folos intenției mele. Dar acum, obținînd efectul scontat, mă speriasem” (p.138). Dacă a avut o intenție, naratorul n-a bănuit nici o clipă că discursul lui va avea ecou, că fata va fi cuprinsă de remușcări. Cînd se despart, îi lasă adresa, dar speră că fata nu va veni.

Omul din subterană nu poate pricepe o situație simplă și, în genere, nu poate fi simplu, spontan, autentic, viu. După scena din „magazinul de modă”, în chip neașteptat, Liza îi face o vizită, fiindcă vrea pur și simplu să-l vadă, fiindcă a crezut în vorbele lui și s-a lăsat amăgită: vrea să părăsească bordelul.

El nu este capabil să priceapă cu limpezime motivul venirii fetei (sau nu vrea), îi este rușine de el însuși, de sărăcia lui, de banalitatea lui, și se comportă în chipul cel mai odios, de neiertat. O jignește dinadins: îi dă bani. Apoi o îndeamnă fățiș să plece. Liza lasă banii pe masă și fuge. El își dă seama prea tîrziu de cumplita-i josnicie.

Livresc înseamnă, așadar, fals, calculat, inoportun: „Această cruzime era atît de simulată, atît de cerebrală, atît de plăsmuită, livrescă, încît eu însumi..., cuprins de rușine..., m-am repezit pe urmele ei... Plecase” (p.169). Din prea multă sensibilitate și gîndire, omul livresc se comportă ca un ticălos.

Livresc a fost și Don Quijote, cavalerul umiliților. Dar nu mi-l pot închipui atît de abject...

P. S. Am consultat  F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012.

P. P. S. În imagine: Zoran Music, Autoportrait (1997).


Citiţi în continuare!

miercuri, 26 aprilie 2017

Am putea s-o salvăm pe Francesca din iad? O notă despre iubirea adulteră



În Cîntul 5 din Infernul, Dante prezintă doi păcătoși celebri. E vorba de Francesca da Rimini și de Paolo Malatesta. Pedeapsa lor e să îndure suferința din infern împreună, fără a-și putea vorbi însă. Păcatul lor: acela de a se fi iubit în pofida unui mariaj eronat. Francesca da Rimini (1255 - 1285) era căsătorită cu un bărbat față de care nu simțise niciodată nimic.

În vremea lui Dante, femeia era un bun care trecea din proprietatea familiei în aceea a soțului. În fond, un astfel de mariaj nu surprinde nici astăzi. Mulți parteneri se căsătoresc din rațiuni cu totul străine iubirii, la îndemnul părinților, sau dintr-un capriciu malign. Căsătoria lor se rezumă la trăirea urmărilor funeste ale acestei greșeli.

Francesca și Paolo s-au îndrăgostit pe cînd citeau (cu voce tare, ca întotdeauna în Evul Mediu) unul dintre romanele Mesei Rotunde, acela despre cavalerul Lancelot du Lac (Le chevalier de la charette), redactat de Chrétien de Troyes. Cititorii ajung la episodul primului sărut dintre Guenièvre / Guenevere și Lancelot. Lectura le stîrnește simțurile, pasiunea, îi face să uite de opreliști. Își dau seama că se iubesc. Înțeleg brusc. Se iubeau, probabil, fără s-o știe, de multă vreme. Francesca și Paolo se îmbrățișează și, în chip fatal, ajung la păcat.

Iată ce povestește Francesca: „Citeam odată cum l-a subjugat / pe cavalerul Lancelot iubirea; / singuri eram și fără de păcat. / Adesea-n taină ne-am surprins privirea / și-același gînd obrajii ne-a pălit; / ci un singur vers ne-a biruit simțirea. / Cînd am citit cum zîmbetul rîvnit / i-l sărută pe gură Lancelot, / acest ce mi-e în veci nedespărțit / mă sărută și-un freamăt era tot; / de-atunci nicicînd n-am mai citit 'nainte...”.

La auzul acestei mărturisiri, Dante, peregrinul prin infern (care nu este, bineînțeles, Dante Alighieri, autorul) este cuprins de o milă nesfîrșită și se prăbușește fără grai. Francesca este așadar o femeie adulteră. Paolo Malatesta era fratele soțului. În fond, vina celor doi se aseamănă, să zicem, cu aceea a cavalerului Lancelot îndrăgostit de Guenevere, soția regelui Arthur. Chrétien de Troyes n-o blamează (sau se preface că n-o blamează), iubirea celor doi pare întru totul firească. Cititorul înțelege că între Lancelot și regină s-a iscat o legătură mai presus de voință („o flacără mistuitoare”, scrie în Cîntarea cîntărilor, 8: 6), o iubire necesară, împotriva căreia nu-i chip să lupți. În schimb, Dante îi condamnă pe Francesca și Paolo să sufere împreună în infern și să fie purtați de vifornițele de acolo.

La urma urmelor, o astfel de pedeapsă (de o suavă cruzime) și-ar dori orice amant (de orice confesiune religioasă): să rămînă pentru totdeauna alături de cel iubit (chiar în iad, chiar în fundul infernului, în întunericul cel mai ascuțit). În definitiv, visul amanților dintotdeauna este să petreacă împreună și viața de apoi, focul din iad, chiar dacă suferința va ține o veșnicie. Dacă nu-ți dorești acest sfîrșit perpetuu, nu iubești cu adevărat.

Mulți exegeți s-au întrebat cu privire la rațiunea pedepsei. Ce l-a determinat pe Dante să aleagă acest canon pe care, la urma urmelor, l-ar fi ales și cei doi păcătoși, dacă ar fi fost după voia lor și ar fi putut să decidă? Este iubirea (iubirea adulteră, se înțelege) un păcat? Un păcat care să te ducă în iad? Riguros vorbind, este. Teologic vorbind, este. Asta dacă privești ca un judecător din afară, dacă privești precum clericii și fariseii (precum Dante Alighieri însuși), dacă te erijezi în Arbitru. Dar dacă privești din interior, dacă ai trăit tu însuți o atare iubire necuvenită, începi negreșit să te îndoiești. Nu poți ridica (și arunca) piatra cel dintîi. Viața este mai complicată decît socotesc teologii. Numărul viciilor întrece cu mult numărul virtuților. Cu excepția frumoasei Beatrice, nimeni nu va ajunge în Paradis?

Da, iubirea adulteră (accentul cade, firește, pe iubire, nu mă gîndesc la adulterul obișnuit, din curiozitate sau plictis) este un păcat, a scris cîndva și George Santayana, un filosof peste care s-a așternut uitarea. Și tot el: iubirea celor doi este păcătoasă, fiindcă au înțeles-o numai ca posesiune fizică - și nu ca trăire dincolo de senzualitatea imediată. Paolo și Fancesca ar fi trebuit să observe  / să respecte cu orice preț abstinența, în pofida dorinței, a instinctului, a chemărilor trupești. În pofida firii. Un amant veritabil învinge orice dorință.

Îmi amintesc astfel, brusc, de scena călugărului ispitit de o curtezană într-un roman de Huysmans, Là-bas. Călugărul își smulge limba și o scuipă furios spre femeie. Nu poate fi înfrînt de simțuri, nu cedează dorinței. Așadar, iubirea nu exclude abstinența, ci o presupune, iubirea culminează în inocența deplină. Santayana nu gîndește altfel. Iubirea fizică se împlinește abia într-o iubire imaterială, punctul culminat ar fi o iubire fără trup: „love itself dreams of more than mere possession”. Iată o idee pur platoniciană.

Dacă iubești, se cuvine să lași în urmă aprinderea erotică, trebuie să depășești nivelul pur sensibil. Iubirea este o înălțare, o ascensiune, un imbold spre principiul divin. Abia acolo poți să te pierzi. Așa să fie oare? Eu, unul, nu cred, deși nu am un răspuns limpede, cert. Și nici nu am curajul să ridic cel dintîi piatra, să-i lovesc pe ticăloși.

Cititorii oare ce zic?


P. S. În imagine: Henri-Jean Guillaume Martin: Paolo Malatesta et Francesca da Rimini aux enfers (1883).


Citiţi în continuare!

duminică, 23 aprilie 2017

Dacă aveți prea multe cărți (ca mine), aruncați-le fără milă



Ajuns, în sfîrșit, acasă, după două luni de ședere în Atena, revizuiesc cîteva rafturi din biblioteca personală. Constat cu melancolie că multe din achizițiile mele de odinioară au devenit cu vremea, fără voia mea, deși vinovatul sînt totuși eu, perfect inutile. Exclam ironic ca filosoful antic: „Cîte cărți, Doamne, de care nu am nevoie! Cîtă hîrtie risipită degeaba!”.

La ce bun să ții în bibliotecă, de-o pildă, traducerea cu enorme erori - și într-o românească imposibilă, arhaizantă și pudică ori de cîte ori autorul vorbește fără perdea - a Eseurilor lui Montaigne? E nevoie negreșit de o versiune revizuită. Mă îndoiesc, totuși, că o voi vedea prea curînd. La urma urmelor, nu-i mai bună o ediție rescrisă în franceza modernă, cea a lui Guy de Pernon, să spunem, pe care o am în PDF? Cum să nu!  Astăzi (ca și mîine), toate aceste cărți (aș mai cita, fără maliție, manualele cardinalului Tomáš Špidlík despre așa-zisa „spiritualitate răsăriteană”, extrem de precare, dar sînt multe altele) nu-mi mai pot fi de nici un folos. Ele atestă cel mult un interes defunct, un amor revolut, o aprindere temporară a nervilor, o eroare.

Aș aminti, cu acest prilej, obiceiul unui prieten foarte citit, de altfel, unul dintre cei mai erudiți cititori pe care i-am cunoscut vreodată, nu sînt foarte mulți într-o lume tot mai grăbită și mai superficială, erudiția este o rara avis printre noi și aiurea. Avea în casă cam 500 de volume, un singur corp de bibliotecă, pe un perete. Nu mai mult. Nu mai puțin. Firește, la răstimpuri, amicul meu cumpăra cărți (ori le primea din Franța, de la Galerie Lambert, à titre gracieux), deși nu avea aviditatea achizitivă și nediscriminatorie a poetului Emil Brumaru. Și, cu toate acestea, cifra cărților din biblioteca lui nu sporea, dar nici nu scădea, printr-o minune firească rămînea aproximativ constantă (și așa a rămas pînă la sfîrșitul lui prematur!). Explicația este destul de banală, o știți deja. În contul titlului recent, el uita pur și simplu într-o sală de seminar, pe o masă, sau dăruia unui profan ca mine, ca voi, sau ducea la anticari într-un geamantan încăpător, un titlu vechi (sau, în cazuri excepționale, mai multe). Obiceiul lui „barbar”, poate, la o primă examinare, nu venea dintr-un cinism, dintr-o frigiditate sufletească, dintr-o ură de posesor copleșit de cărți. Nici vorbă! Dacă împrumuți o carte, sau o faci cuiva cadou, sau o vinzi la anticar, nu ești cîtuși de puțin un cinic și, cu atît mai puțin, o bestie vicioasă. Oferi cartea tot unui cititor, nu o pui pe foc, cum voia David Hume cu tratatele de teologie. Iar cititorul are, probabil, mai multă nevoie de ea decît fostul proprietar.

În definitiv, pentru a fi de oarece folos, o bibliotecă trebuie să cuprindă, mai întîi, un număr rezonabil de titluri, un număr accesibil minții noastre mărginite, cîteva sute, cel mult, exact atîtea cîte păstrează și un „bibliofil reticent” ca eseistul Joseph Epstein. El a mărturisit într-un articol din The Weekly Standard (5 mai 2014) că păstrează cam 700: ”Iubesc cărțile, trăirea pe care ți-o dau, mirosul, aspectul, dar nu am nevoie de o bibliotecă uriașă... Totuși, continui să îndepărtez cărți pe care le-am citit și despre care sînt cu totul sigur că nu va mai trebui să le citesc, sau să le consult din nou. Nu cred că o carte are o valoare specială pentru motivul că s-a întîmplat s-o citesc”.

Pentru a scrie un eseu mai lung despre experiență și cărți (precum cel de față), ai nevoie  cel mult de o sută de articole / de lucrări. Dacă îți propui să străbați 10 mii, nu vei termina niciodată eseul. O bibliografie exhaustivă nu folosește la nimic, mai degrabă constituie un obstacol înfricoșător, cine își propune să străbată o bibliografie exhaustivă (fapt de altminteri imposibil) nu este în toate mințile, nu se pricepe deloc la cărți, visează visuri, nu se va apuca niciodată de scris. Și pentru a vorbi franc, autorii fecunzi nu citesc aproape nimic. Și știți de ce n-o fac? Simplu: pentru că au intuit secretul vieții. Cel mai plăcut lucru (fericirea însăși, credea Flaubert!) este să scrii neîncetat, zi și noapte, și să nu te oprești din scris nici măcar pentru a petrece cîteva ceasuri de completă uitare de sine, de voluptate inconștientă, într-un hotel sordid, alături de frumoasa, pasionata Louise Colet.

A avea în bibliotecă 15 mii de volume (sau mai multe), fără să fii un bibliofil stricto sensu ca Umberto Eco, echivalează, într-un fel, cu a nu avea nici unul. Bibliofilul vede în carte un obiect prețios - prin vechime, raritate, prin impactul afectiv. Nimic mai mult. Adeseori, declară: „am cumpărat această carte de la un buchinist jovial, pe cînd eram bursier la Centre Européen Universitaire de Nancy (prin 1986 - 1987) și studiam încordat intențiile secunde în logica medievalilor”. În acest caz, prețul cărții este unul pur subiectiv, titlul notează un sentiment de triumf, o reminiscență. Bibliofilul păstrează volumul în raft pentru că îi aduce aminte de studenție, de un moment subit de jubilație în biografia personală, situat într-o tinerețe tot mai îndepărtată. În schimb, dacă ar suferi de amnezie sau ar împărtăși inteligența lui Seneca (pe care unii o urmează fără să știe, din păcate), bibliofilul ar neglija cartea, s-ar dispensa de ea (există multe căi, nenumărate căi de a elimina o carte), ori ar găsi pur și simplu că titlul cutare nu răspunde nici unui interes actual, viitor, previzibil, probabil. Ori și-ar da seama că nu mai are timp...

Mai mult: un bibliofil nu este neapărat și un cititor foarte bun. Nu era, firește, cazul lui Umberto Eco, extrem de rar în istoria lecturii, cînd o vocație exegetică însoțește un frison bibliofil. În realitate, un bibliofil pur și dur, care își respectă meseria, refuză să citească vreun rînd și privește cartea așa cum consideri un pendul arhaic, un scrin de mahon, sau o rochie purtată cîndva de faimoasa Françoise Louise de La Baume Le Blanc, ducesă de La Vallière et de Vaujours.

În al doilea rînd, o bibliotecă se cade a nu păstra cărțile „greșite”, inutilitățile, tomurile care nu-ți satisfac decît vanitatea (cărțile primite cu dedicație, să zicem) sau afectele liminale, juvenile (Teresa filosoafa).

A venit, prin urmare, pentru că trebuia să vină în cele din urmă, era inevitabil, momentul să plivesc temerar rafturile zadarnice ale bibliotecii mele. Prea multe cărți, spunea odinioară bunul Seneca (și a repetat, într-un dialog vestit, Petrarca), te opresc din reflecție, îți iau respirația și nu mai pricepi nimic din misterul (perfect vid) al lumii înconjurătoare. Deci, se cuvine să renunț măcar la o parte din cărți, păstrez prea multe lucrări mediocre, lipsite de orice semnificație, de orice rost. Trebuie să îndrăznesc odată și odată. Lupta se duce pe viață și pe moarte: ori eu, ori ele.

Dar: voi avea oare această luciferică bravură? Mă va lăsa inima, sufletul? Nu voi izbucni oare, milos fiind, într-un plîns stupid?


P. S. În imagine: Jérôme-Martin Langlois (1779 - 1838), Cassandre, figure d'étude ...


Citiţi în continuare!

vineri, 21 aprilie 2017

Unde să-ți găsești plăcerile. Îndemnuri pentru un cititor gingaș, cu predispoziții masochiste



Se întîmplă rar, dar cînd se întîmplă, se întîmplă. Citesc Dante, Divina commedia, în traducerea lui Alexandru Marcu, nereeditată, din păcate. Marcu a ales pentru versiunea lui o proză ritmată: cred că acest tip de traducere literală reprezintă pînă la urmă opţiunea cea mai fericită.

Măcar în vremea noastră, cînd poezia nu mai înseamnă trohei fugaci, iambi suitori, ritmuri sapphice, dactili săltăreți, peoni suspicioși, armonii alcaice, frîngeri adonice, spondei cazoni, cînd poezia s-a despărțit, așadar, de muzică și prozodie. Înseamnă imagine, idee, sugestie, frison, orice altceva, dar nu muzică, deși unii poeți mizează încă pe ea, din pricini care îmi scapă, strict personale. La urma urmelor, și versul vetust poate interesa prin efectul insolit, extraneu. Aspectul lui funerar, anacronic impune încă.

Cînd traduci un text venerabil, Divina commedia, dacă respecți întocmai ritmul și rima, pierzi sensul, vocabularul original, în chip iremediabil. Dacă vrei să păstrezi înțelesul, intenția poetului, pierzi mlădierea sonoră a endecasilabilor. Nu le poți avea simultan pe toate, spune o înțelepciune perpetuă. Traducătorul este constrîns să aleagă. Pentru operele dificile (Homer, Vergiliu, Dante, Petrarca), prefer nesmintit traducerile în proză, sînt mai cinstite, „păstrează” mai mult din înțelesul originar, cînd (și dacă) există acest înțeles pur ipotetic, vînat de hermeneuți, asemenea unei pantere parfumate.

Sînt cu siguranță un cititor pervers: mi-am procurat o ediţie italiană (La Divina commedia a cura di Siro A. Chimenz, un comentator destul de obscur, altminteri), nici mai bună, nici mai rea decît altele. De fapt, ca să vorbesc franc, ediția am primit-o în dar de la prietenă din Italia. În ce constă viclenia mea? Iată: citesc textul italian, apoi urmăresc sporadic versiunea lui Marcu, dar verific în paralel şi versiunea Etei Boeriu, și versiunea lui Coșbuc, reputată ca eminentă, deși limba lui s-a învechit, ca și limba celorlalți.

Cred că nici Borges nu a procedat altfel, chiar dacă pretinde că a învățat italiana citind poemul lui Dante fără nici un dicționar, numai Dante și notele de subsol i-au fost de ajuns. O astfel de informație se cuvine controlată, voi căuta conferința lui Borges, nu poți învăța italiana poetului florentin doar din instinct, fără un exeget răbdător alături, nu cred că o atare ispravă este cu putință la un ins cuminte, oricît de înzestrat ar fi el.

Am înșirat, deci, cărțile pe masă. Menţionez cu bucurie că toate ediţiile au subsol, comentarii, note ramificate: în ediția lui Chimenz, textul propriu-zis (cîteva terține, de fiecare dată) ocupă un sfert de pagină, restul e cotropit de note tipărite cu un corp de literă minuscul, o prețioasă erudiție neglijată de toată lumea. De obicei, notele oferă mult mai mult decât este necesar unei lecturi obișnuite și mult mai puțin decît ar trebui pentru o lectură ideală (și, în același timp, imposibilă). Precizările lui Alexandru Marcu, de pildă, sunt de cele mai multe ori banale, cel puțin pentru subsemnatul. Nu cred că cineva a citit Commedia într-un mod foarte diferit de al meu, cu excepţia, notabilă, a lui T. S. Eliot, dacă îl credem pe cuvînt (sonoritatea versurilor i-a fost de ajuns), eu unul nu-l cred. Nici măcar exegeții dintîi ai poemului (Jacopo și Pietro Alighieri, fiii poetului) n-au citit altfel, printre ei se cuvine să-l numim și pe Boccaccio, a oferit un comentariu literal. Dintr-o pricină evidentă: Dante şi-a scris deliberat poemul după metoda alegoriei. Versul afirmă ceva, dar mintea noastră va sesiza (dacă e în stare) cu totul altceva. Versul se preface că spune una, deși nu spune una, ci spune alta, trebuie să-i divulgăm ipocrizia alegorică, sensul ascuns.

Ei bine, o atare lectură ar implica, măcar în opinia lui E. Lovinescu, din Mutaţia valorilor estetice, absenţa oricărei trăiri imediate a frumuseții poemului şi, ca urmare, absenţa oricărei plăceri.

Deşi multă vreme am fost convins că Lovinescu are dreptate și că plăcerea dispare, constat că nu e și cazul meu, lectura n-a devenit cîtuși de puțin un chin. Firește, nu mai avem un acces intuitiv şi imediat la poemul lui Dante (Lovinescu se referea la Iliada lui Homer). Imaginea lumii descrise în Commedia ne-a devenit străină. Multe s-au schimbat (în unele privinţe radical), sensibilitatea, valorile, modul simbolic de a considera universul, am căzut în cel mai uscat nominalism etc. Constatarea lui Lovinescu este, în principiu și în premise, corectă, dar, în consecința ei, dubioasă. Plăcerea nu dispare niciodată. Nu cred că istoricul literar, cînd citea Odiseea (pe care a tradus-o în proză, de altfel), nu simțea absolut nici o plăcere.

Firește, lectura poemului lui Dante presupune privaţii, amânări, timp risipit cu parcurgerea gloselor, cu decriptarea simbolurilor (care sunt multe în Commedia şi unele dintre ele niciodată lămurite îndeajuns: pe cine simbolizează, de fapt, ogarul, din cântul al II-lea al Infernului?). Normal ar fi, am impresia, ca efortul depus să-mi interzică nu doar trăirea marilor viziuni danteşti, ci şi plăcerea, orice plăcere. De obicei, epuizarea şi efortul nu conduc la vreo desfătare. Nimeni nu se desfată căutînd un termen într-un dicționar, deși cunosc excepții, savanți lunatici, care citesc Oxford English Dictionary fără să sară nici un cuvînt, pătrunși de o euforie imposibil de explicat.

Dificultatea de a înţelege o frază poetică, iniţial obscură, se rezolvă, de obicei, printr-o investigație tenace. Cu toate acestea, remarc uimit, splendoarea textului nu s-a stins, plăcerea lecturii este prezentă la tot pasul. M-am aşteptat, franc vorbind, la altceva, la o subită antipatie. Nu-mi plac Purgatoriul și Paradisul, conțin prea multe discursuri abstracte, o sumedenie de explicații teologice care nu-l pot interesa decît pe un erudit. Eu nu sînt un erudit. Infernul e altceva. Găsesc mereu imagini uimitoare. Îmi place să le repet în gînd (ori cu voce tare) și îmi place să citesc despre ele. De exemplu:

„Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” (Infernul, III: 31-32).

Resimt, aşadar, în pofida celor scrise mai demult de E. Lovinescu, o plăcere neîndoioasă, o plăcere autentică. Ea nu vine numai din faptul că lectura lui Dante e dificilă. Mă bucur, desigur, şi când dau de capăt unei dificultăţi. Plăcerea mea se sprijină, totuşi, pe comorile textului. În ea se amestecă, în cantități egale, o plăcere estetică, senzuală aproape, și una cognitivă. Sigur, citesc altfel decât cititorii de acum 500 de ani, mai obișnuiți cu alegoria și simbolurile. Nu sînt nici inocent, nici închipuit. Nu pot bănui plăcerea lor (şi nici nu-mi propun să o reconstitui), dar sînt sigur de plăcerea mea...


P. S. Știu, „Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” este, mai degrabă, o traducere inexactă, Alexandru Marcu a pus de la el, căci a schimbat subiectul: plîngerile, vaietele și suspinele răsună în cerul pustiu de stele, nu invers:

„ Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle”.

P. S. În imagine: Illustration de Gustave Doré, Dante et Virgile pénètrent dans le Neuvième cercle de l'Enfer (1861).


Citiţi în continuare!