joi, 30 octombrie 2014

Din ram în ram ca o vrăbiuță fericită


Dacă proprietarul nu este un spirit îngust, de obicei, cărţile prea multe trezesc în posesor un sentiment de anxietate sau chiar de vinovăţie. Nu va fi niciodată în stare să le citească pe toate.

Dacă este un spirit îngust, un biblioman, el va trăi un sentiment de pasivitate satisfăcută: are la ce se uita. Cititorul sensibil devine însă neliniştit. Niciodată nu le va putea consulta pe toate. Niciodată nu va ajunge la “capătul” lor. Nu există din păcate o ultimă carte. Toate sînt pen-ultima. Ante-pen-ultima…

Aceasta explică, poate, invenţia unor cărţi care nu produc nici vinovăţie, nici îngrijorare, nici tristețe, fiindcă nu pretind să fie citite în întregime. Mă refer la enciclopedii, dicţionare, bibliografii sau lexicoane. Enciclopedia (rînduită alfabetic; sunt şi enciclopedii sistematice) se citeşte, ca şi dicţionarul, pe sărite. Sari din ram în ram ca o vrăbiuță fericită. În urma acestei lecturi fragmentate nu simţi nici o vinovăţie. Nimeni nu citește un dicționar mitologic de la un capăt la altul. În rest, din mulţimea nesfârşită a cărţilor, putem citi, de-a lungul unei vieţi dedicate studiului, doar câteva mii, cinci-șase mii, s-a spus. Şi, să nu uităm, într-un singur an de zile, editurile “aruncă” în librării cel puţin un milion de titluri. La fiecare trei secunde se publică o carte nouă. Enorm!

Pentru acest motiv, Samuel Johnson (secolul XVIII) a spus odată că nici un alt loc pe pământ nu trezeşte mai multă deznădejde şi mai multă zădărnicie decât biblioteca. Iar lectura unui catalog, a unei liste bibliografice, așadar, devine obligatoriu o lecţie de umilinţă. Baltasar Gracián a exclamat la rândul-i: “E atît de mult de învăţat, atîtea lucrări, atîtea manuale şi atît de puţin timp de trăit”. În constatarea lui Gracián (1601 - 1658) sesizăm, mai degrabă, un sobru sentiment melancolic decît vinovăţia că nu va reuşi să ajungă la sfîrșitul bibliotecii, la ultima carte de pe ultimul raft.


P. S. Am scris rîndurile de deasupra și, după un vechi obicei nicasian, am ieșit să-mi fac plimbarea de seară în parcul inspirat numit de primăria Ieșilor ”Piața Voievozilor”. Cînd mă plimb, îmi trec tot felul de idei prin cap. Cum e și firesc la un om de vîrsta mea. Nu vi le spun pe toate. Mai țin și pentru data viitoare. Doar atît voi divulga în seara asta friguroasă: mi-am amintit (printr-o iluminare!) că, în Memoria lui Shakespeare, Borges spune cîteva lucruri interesante (cu care, se înțelege de la sine, nu sînt de acord) despre ce este și ce înseamnă să cumperi o enciclopedie. Citez pasajul: ”Cine cumpără o enciclopedie nu cumpără fiecare rînd, fiecare paragraf, fiecare pagină şi fiecare gravură; cumpără simpla posibilitate de a cunoaşte unul dintre aceste lucruri. Dacă aceasta se întîmplă cu un lucru concret şi relativ simplu, dată fiind ordinea alfabetică a părţilor, vă puteţi desigur închipui ce se poate întîmpla cu un lucru abstract şi variabil, ondoyant et divers, cum este memoria unui mort” (traducere de Andrei Ionescu).

P. P. S. În imagine, păsări exotice dintr-o stampă japoneză.


Citiţi în continuare!

marți, 28 octombrie 2014

Pessoa


Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii. Compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona, ediţia Richard Zenith, traducere, prefaţă şi note de Dinu Flămând, Bucureşti: Humanitas, 2012, 613p.


Citesc destul de tîrziu și în doze mici, homeopatice, fără să mă grăbesc prea tare, nu dau turcii, volumul lui Pessoa. Primul meu gînd a fost să-l străbat în două-trei zile de lectură susținută. Mi-a fost imposibil. Poate că alții sînt în stare de o astfel de ispravă (speed reading), eu, din păcate, nu mai sînt. Mi-a trecut vremea. Dar nici foarte rușinat nu mă simt. În proza lui Pessoa, pasajele lirice alternează cu pasaje despre vacuitatea lumii. Este proza cel mai dificil de străbătut. Trebuie să fii foarte atent, mereu în gardă. Dacă m-am apucat de Pessoa, e sigur că-l voi termina.

Citesc lent, bătrînește, meticulos (cum cerea Nietzsche: ”învățați să mă citiți bine, corect, adică langsam, încet”), subliniez un pasaj, o metaforă, un gînd, mai beau o gură de cafea, mai fumez o țigară, meditez la soarta ingrată a lui Pessoa și-mi dau seama (pe măsură ce citesc) că el însuși nu dădea nici doi bani pe sine. A murit aproape necunoscut, la 47 de ani. Îmi aduce aminte de Roberto Bolaño, care nici el nu a avut norocul lui Goethe.

Pessoa a lăsat în manuscris o operă imensă. Și valoric, și cantitativ. Zeci de mii de texte (de mînă sau dactilo). Mai precis, dacă este să-i credem pe biografi, 27.543 de texte, poezii, însemnări filosofice, note poematice sau confesive. Enorm! Radu Vancu (mai priceput decît mine la aritmetică) a făcut calculul. Publicate în întregime, textele ar alcătui aproximativ 200 de volume. Mai poți spune ceva? Nu prea.

De obicei, dacă te apuci de scris, te gîndești și la oarece notorietate. Nu scrii degeaba. Speri, nădăjduiești.... Scrii ca să fii citit și de alții. În timpul vieții tale. Și, mai ales, după...

Cu puține excepții, Flaubert este una dintre ele, nimeni nu scrie din pura plăcere de a scrie, despre care vorbește J. D. Salinger într-un interviu. Scrii cu intenția de a provoca în rîndul cititorilor o emoție, o cutremurare, un leșin instantaneu, un fior păgîn. Speri că vei trece pe stradă și toți ceilalți își vor ridica respectuos pălăriile spre văzduhuri. Tragi nădejde că vei ajunge academician, premiant, senator. Că vei primi Legiunea de Onoare. Îți faci, deci, iluzii. Ai reverii beatifice.

N-am terminat Cartea neliniștirii, am ajuns cam la jumătate, dar nu mi se pare deloc, chiar deloc, că Fernando Pessoa își făcea astfel de speranțe rizibile (rizibile exact din punctul lui de vedere). Speranța nu este în acord cu ideile din acest volum, cu ”metafizica” autorului. Văd în Cartea neliniștirii o rescriere modernă a acelor satire medievale, intitulate fie Liber de vanitate mundi (Opuscul despre deșertăciunea lumii), fie De contemptu mundi (Despre disprețul cu care se cade să privim lumea).

În opinia lui Pessoa, omul este ceva cu totul și cu totul neglijabil, un minim printre minimi, ceva minor și insignifiant, o făptură apocrifă, un ins rătăcit și bezmetic (fără să-și conștientizeze condiția jalnică) într-o lume lipsită complet de sens. Am aglomerat adjectivele pentru a sublinia credința lui Pessoa. Speranța nu-și găsește nici un loc într-un univers mecanic și indiferent, ca acela descris de poet. La ce bun să speri, ”cînd totul cu moarte se sfîrșește”? La ce bun să scrii? Pentru a deveni celebru? Nu-ți folosește la nimic. Și totuși scrii. Înseamnă, prin urmare, că singurul lucru cu sens în non-sensul lumii e scrisul. Care, privit în el însuși, rămîne o supremă gratuitate, un gest inutil (căutați mai jos citatul, vă rog).

Iată ce spune despre faimă Bernardo Soares (semi-heteronimul lui Pessoa): ”De cîte ori eu însumi, care îmi bat joc de asemenea seducții, bune numai să ne distreze, nu m-am surprins imaginîndu-mi cît de agreabil mi-ar fi să devin celebru, cît de plăcut să fiu adulat, cît de strălucitor să mă văd triumfînd. Însă nu ajung niciodată să mă închipui cocoțat pe asemenea înălțimi, fără să am parte de rîsul batjocoritor al celuilalt eu, cel care se află mereu prin preajma mea... Mă văd celebru? Înseamnă că sînt celebru ca ajutor de contabil... Mă văd aplaudat de mulțimi pestrițe? Aplauzele urcă pînă la etajul 4 și se izbesc de muchiile mobilelor mele ieftine, din camera sărăcăcioasă, se izbesc de tot ceea ce mă înconjoară și mă umilește... Nu mi-am construit nici castele în Spania, cum fac acei granzi de Spania ai tuturor iluziilor. Castelele mele au fost doar din cărți de joc, vechi, soioase... Voi muri așa cum am trăit, în acest bric-à-brac [amestec de nimicuri, n. m.] de periferie, apreciat la kilogram, la capitolul de post-scriptum al tuturor rebuturilor” (pp.82-83).

Pe acest fundal metafizic, mai degrabă cinic decît stoic, cum se explică, totuși, fecunditatea ieșită din comun a lui Pessoa? De ce nu s-a lăsat pradă lehamitei, plictisului? Găsesc chiar în notele poetului acest răspuns: ”Singura atitudine demnă de un om superior este să persiste cu tenacitate într-o activitate pe care o știe inutilă, să respecte o disciplină pe care o știe sterilă și să folosească norme de gîndire filosofică și metafizică despre care simte că n-au nici o importanță” (p.122).

Nu mă întreb dacă Fernando Pessoa are dreptate în filosofia lui. Ontologic, el are dreptate. Practic, nu. Lumea este lipsită de sens. Accept. Omul nu înseamnă nimic. Accept și asta. Nici o activitate nu folosește la ceva. Totul e inutil. De acord. Dar mai este ceva, am impresia, care face această lume absurdă aproape suportabilă. Frumusețea. O aflăm deseori și în Cartea neliniștirii. De pildă: ”Mizeria condiției mele nu se îmbunătățește deloc cu aceste cuvinte înșirate aici, din care alcătuiesc, încetul cu încetul, cartea mea întîmplătoare, dar și gîndită. Complet anihilat, supraviețuiesc pe fundalul frazelor mele, ca un praf insolubil pe fundul unui pahar din care toată apa a fost băută” (p.42). Sau această bijuterie bacoviană: ”Totul era absurd, ca un doliu, iar prințesele din visurile altora se plimbau la nesfîrșit în cerc, fără să fi fost închise în vreo chilie” (p.47).

Îmi propun să revin cînd termin cartea.

P. S. Scriitorii citiți cel mai des de Pessoa au fost cei din secolul baroc. Am ales, ca imagine, o ”vanitate” din acest secol. Așadar: Simon Renard Saint André (1613-1677): Vanité et instruments de musique (1650).


Citiţi în continuare!

luni, 27 octombrie 2014

Experiența și Hemingway


Nu sînt deloc sigur că un ins care a trăit multe experiențe la viața lui va redacta negreșit o capodoperă. Asta cu minima condiție să se apuce de scris. De obicei, oamenii care trăiesc din plin, exuberant, nu se apucă de scris povești. Ideea asta nu le trece prin cap. Au ceva mai bun de făcut. Vînează în taiga. Merg la Polul Nord. Organizează petreceri ca Berlusconi. Ajung în pușcărie etc. Dar nu scriu...

Bineînțeles, și scrisul este o experiență, să nu uităm acest amănunt. Suficient de important, totuși.

La urma urmelor, depinde, firește, de ce înțelege fiecare prin experiență. Sf. Bernard (care nu prea avea cum să posede cine știe ce experiență a lumii exterioare, bănuiesc că nu a cunoscut femeia și nici Martini n-a gustat într-un bistro din Paris) vorbește și el despre experiență. Dar înțelege prin experiență numai și numai experiența spirituală, experienta inimii, experiența păcatului propriu, experiența rătăcirii, experiența rugăciunii, intuițiile, trările mistice etc. Cînd călătorea, povestește un biograf, sf. Bernard de Clairvaux nici nu privea în jur. Natura nu-l interesa cîtuși de puțin. Îi era silă de lume, de partea ei vizibilă. Nu insist.

Ma intreb în ultima vreme: care e raportul dintre experiența extrem de bogată a lui Ernest Miller Hemingway (1899 - 1961) și prozele sale. Am citit mai multe, inclusiv Pentru cine bat clopotele, care nu mi-a plăcut, dar nu aleg decît Bătrînul și marea, o povestire pe care a scris-o în 8 săptămîni, acceptabilă. Le-ar fi putut compune cumva și in absența spectaculoaselor sale experiențe (?): a călătorit în China, a fost în Spania în timpul războiului civil, a fost corespondent de război, s-a prăbușit cu avionul în Africa (unde participa la un safari), a luat foc (a avut arsuri grave), și-a spart capul, și-a rupt ficatul, splina etc. etc.

Dacă ar fi ales să stea linistit acasă (asemenea lui Thomas Mann) ar fi scris mai bine / mai prost? Nu există răspuns isteț la întrebarea asta. Ar fi scris mai mult, asta e sigur. Hemingway mai era și un vechi alcoolic, asta nu mai pun la socoteală, alcoolul l-a șubrezit (sau l-a păstrat și l-a inspirat?). Iată meniul unei zile din viața lui H.: ”trei sticle de vin Valpolicella (zonă viticolă de lîngă Verona) la micul-dejun, iar, în restul zilei, scotch, tequila, martini şi whiskey”. Scria la un pupitru și sorbea hiskey. O fericire!

La 56 de ani devenise un zombie. Nu peste multă vreme, cînd nu a mai putut să lege două vorbe, s-a sinucis (în 2 iulie 1961). Neîndoios, și sinuciderea este o experiență, nu? Ultima experiență sau mai urmează și altele? Experiența înmormîntării? Judecata de apoi și împărțirea caprelor de-a stînga și a oițelor de-a dreapta? Experiența iadului? Nobody knows... Nu am nici un răspuns și nici nu cred ca poate fi găsit de către cineva (fie el și filosof al existențelor postume) un răspuns acceptat de toți. Și, la urma urmelor, nici nu prea mă interesează acest răspuns. Ce va fi va fi va fi va fi va fi...

După cum se observă imediat, nu-l simpatizez pe bietul Hemingway. În opinia mea, cînd primești un dar, ești obligat să-l respecți. Hemingway și-a bătut joc de el...


O notă pe aceeași temă puteți citi, dacă aveți răbdare, aici.


În fine, Bătrînul și marea, în excelenta traducere a lui Radu Pavel Gheo, apărută în 2007 la Polirom. Mai sînt exemplare disponibile la 34, 95 lei.

P. S. Acum două zile am văzut filmul Hemingway & Gellhorn (2012), regizat de Philip Kaufman, cu Nicole Kidman și Clive Owen. Destul de verosimil, fără a fi o capodoperă. Martha Gellhorn a fost a treia soție a prozatorului, o femeie foarte interesantă. Mariajul lor a durat 5 ani...


Citiţi în continuare!

joi, 23 octombrie 2014

Test IQ pe jurnalul lui Julien Green


Julien Green, Jurnal, antologie, traducere și prefață de Modest Morariu, București: Editura Univers, 1982, 382p.


Nimic nu e mai amuzant decît să-ți recitești, după mult timp, adnotările pe o carte. Eu am făcut, nu demult, acest exercițiu cathartic cu Jurnalul lui Julien Green, cît a binevoit să traducă Modest Morariu din el și cît a mai lăsat cenzura de la ea, un paragraf de ici, o propoziție de colo, un portret de dincolo, mai nimic. Praful de pe tobă. 380 de pagini de spicuiri arbitrare. Jurnalul complet are 18 volume. Doar Henri-Frédéric Amiel a fost mai harnic. A înnegrit nu mai puțin de 17 mii de pagini deznădăjduite, în care se văita, îndeosebi, că este o fire plăpîndă, sensibilă și că nu poate scrie...

M-am recitit azi și pot mărturisi că nu m-am distrat de mult în așa hal. Pe manșeta paginilor, în ”observațiile” mele, n-am identificat nici un semn de inteligență. Habar n-am de ce subliniam cu verde anumite paragrafe, la a doua lectură nu mi-au spus mai nimic. Găsesc, uneori, cîte un ”nu” izolat (care îmi dovedea, pesemne, dezinvoltura și independența de spirit), dar acest ”nu” izolat nu este prin nimic mai isteț decît un ”da” izolat (pe care, de obicei, îl păstram pentru mine, eram un cititor nemilos). Mi-e greu să ghicesc ce aveam în cap, cînd agățam acel ”nu” atît de strașnic de cutare paragraf. Voiam pesemne să-l fac să dispară...

Nu aveam nici cultura necesară ca să corectez erorile lui Green. Prozatorul afirmă într-un loc că sfîntul Ambrozie citea cu voce tare, cînd, de fapt, în Confesiuni (VI: 3), sfîntul Augustin scrie negru pe alb că numitul sfînt Ambrozie nu citea cu voce tare, ci numai cu ochii, pe tăcute: ”sed cum legebat, oculi ducebantur per paginas et cor intellectum rimabatur, vox autem et lingua quiescebant”. Lîngă acest fragment n-am adăugat, vai, nici un ”nu”. La rîndul său, în notele explicative din subsol, traducătorul produce adevărate minuni de erudiție: de pildă, el crede că acedia este o formă de ”acreală” și-i găsește o etimologie spaniolă (p.203). În realitate, acedia vine din limba greacă și înseamnă indiferență, plictis, nepăsare, dezgust, apatie. Sfinții (uneori) și Oblomov (întotdeauna) au suferit de acedia.

În schimb, lîngă un paragraf în care J. G. își nota un vis destul de anost, scriam cu majuscule VIS, așa cum poeții de odinioară, pentru a nu se obosi prea tare, își intitulau volumul de versuri chiar Versuri (și, uneori, după multă chibzuială și trudă creatoare, originalul Stihuri). Efortul meu de a înțelege ceea ce citeam și subliniam era, firește, nul. Astăzi mă pufnește rîsul, deși ar trebui să plîng de înduioșare (cît de inocent eram, Doamne!), ca Flaubert la căpătîiul doamnei Bovary, după ce femeia înghițise un pumn de arsenic.

Scoteam, în schimb, cuvintele necunoscute: ”procrastinație” (amînare, temporizare), de exemplu, pentru a le integra în lexicul personal. În paranteză fie zis, cele mai multe neologisme le-am învățat din articolele și proza lui G. Călinescu. Din această pricină, în liceu, am ajuns să vorbesc o păsărească ininteligibilă. Cu timpul, m-am lecuit. Mă întorc la Julien Green. Puneam adeseori multe semne de întrebare pentru a semnala (cui?) că autorul jurnalului a luat-o razna și înșiră prostii. Eram, în realitate, un infatuat, îl priveam pe sărmanul Julien Green de foarte sus, din empireul deșteptăciunii mele absolute. De unde și proverbul: cu cît ești mai infatuat cu atîta pui mai multe semne ale întrebării pe marginea cărților. Ce înseamnă să fii tînăr și neliniștit!

Dar grafiam la fel de multe semne ale exclamării (de aprobare, adică), de pildă, lîngă o frază care enunță cu vigoare un biet truism: ”Un om care nu poate rezista ispitelor în viața de zi cu zi nu poate să gîndească profund și nici măcar să observe imparțial” (p.45). Acum remarca lui J. G. mi se pare evidența însăși: ori ești agitat, ori profund, ori sari din creangă-n creangă, ori gîndești, amîndouă deodată nu se poate; tertium non datur, ne asigură logicienii bivalenți. Dar cu 30 de ani în urmă, fraza mă umplea de admirație. Sesizam acolo o chestie abisală, demnă de memorat. N-am memorat-o, din fericire...

Găsesc în paginile lui J. G. anecdote senzaționale. În 8 martie 1971, autorul notează următoarea scenă. Dickens, în turneu prin Statele Unite, purta cu el pretutindeni un tablou care-l înfățișa împreună cu familia. Seara, întors la hotel, după obositoarea lectură din timpul zilei (cînd declama cu talentul unui histrion versat zeci și zeci de pagini din romanele proprii, strîngea afectuos sute de mîini, rezista eroic la îmbrățișările damelor mai focoase etc.), seara, deci, își punea un halat stacojiu, scotea tabloul și-l așeza pe masă. Îl privea lung, emoționat și, apoi, cînta satisfăcut la acordeon (p.321). Iată imaginea vie a unei fericiri epice!

Și mai există o anecdotă teribilă despre pictorul prerafaelit Dante Gabriel Rossetti, portretist modic și poet modic, prea ”carnal” au zis criticii, care își dezgroapă peste cîțiva ani nevasta (Elizabeth Eleanor Siddal, murise în 1862, din pricina unei supradoze de laudanum), la îndemnul unui prieten, în scopul nobil de a-și recupera, din coșciug, un manuscris pe care i-l dăruise răposatei pentru totdeauna (îl așezase la căpătîiul ei, în raclă). Iubirile veșnice trec cel mai repede. Îl pune pe altul să-i ridice manuscrisul ”vătămător” și apoi îl dezinfectează (sic!) îndelung, ”cu o grijă maniacală”, face corecturi, completări (operațiunea dezinfectării afectase cuvintele) și-l publică (pp.319-320).

Abia acum observ. Julien Green (1900 - 1998) stătea foarte prost cu lecturile. Pe contemporani nu-i urmărea. Prin 1950, citea pentru prima oară Dostoievski. În 1974, acoperea o veche lacună: Idiotul. Comentează poeți de secol XIX, Keats, Byron, Novalis, Hölderlin. Rămăsese cu lecturile la Henry James și Proust. Notează sec: ”Cărțile pe care le recitesc nu sînt aproape niciodată cărțile contemporanilor mei” (p.100). Și încă: ”Nu prea i-am citit pe contemporanii mei” (p.291). Altă dată se înfioară: ”mormanul uriaș de cărți ce trebuie citite este descurajator” (p.279), uitînd pesemne, pentru o clipă, că el însuși contribuia energic, alături de alții, firește, la sporirea simțitoare a deprimantului morman.

Cu toate acestea, nu pot să nu-i dau dreptate cînd declară (asemenea lui Emerson, asemenea lui Oscar Wilde): ”A citi este o formă de lene în măsura în care lași cartea să gîndească în locul cititorului. Cititorul citește și își închipuie că gîndește; de aici plăcerea care măgulește amorul-propriu cu o iluzie delicată” (p.199).

Închei cu precizarea că Julien Green era, filosofic, un antihedonist. Era obsedat de castitate. Scrie: ”Plăcerea nu duce nicăieri”, de parcă suferința ar duce undeva...

P. S. În imagine: Dante Gabriel Rossetti (1828 - 1882): Holygrail (1874).


Citiţi în continuare!

miercuri, 22 octombrie 2014

Flaubert și iepurașul de catifea


În legătură cu însemnarea de azi (Fericirea: din nou), Sarah îmi scrie la comentarii o replică extrem de interesantă. Ar fi păcat să rămînă ascunsă acolo, într-un ungher. Atinge o chestiune destul de gravă. Raportul dintre amor și fericire: mulți le gîndesc împreună, ca și cum iubirea ar produce imediat o beatitudine indicibilă. Reproduc comment-ul pentru toată lumea: ”Nu am timp acum să scriu mai multe (dar sper să revin!), îmi amintesc așa, rapid, de o replică dintr-un film cu A[nthony] Hopkins (despre C. S. Lewis): "Isn’t God supposed to be good? Isn't God supposed to love us? And does God want us to suffer? What if the answer to that question is yes? ’Cause I’m not sure that God particularly wants us to be happy. I think He wants us to be able to love and be loved. He wants us to grow up. I suggest to you that it is because God loves us that He makes us the gift of suffering”. Îmi vine în minte, țopăind delicat, și Iepurașul de catifea al lui Margery Williams”.

În mare grabă am încropit un răspuns: Da, m-am gîndit si eu la iubire. Chiar mai des decît vă închipuiți. Ne face ea, iubirea, cu adevărat fericiți? Mai fericiți? Și dacă da, pentru cît timp? Cîtă vreme durează oare o iubire? Un an, doi, trei? Mai puțin? Mai mult? Putem iubi o singură persoană toată viața? Mai multe? Cîte iubiri adevărate încap într-o singură viață? Fericirea este un orgasm? Ceva similar cu orgasmul? Cîte secunde durează? 3, 4, 5? Una singură? Este trupească, hylică sau pneumatică? :))

Pe de altă parte. Putem fi fericiți în singurătate? Flaubert arată că da. Dar nu sînt deloc sigur că exemplul lui e infailibil, sacrosanct și că nu poate fi pus în discuție. Poate fi pus în discuție foarte bine. Eu chiar asta am vrut. Să pun exemplul lui Flaubert in discuție. A, da, recunosc, am pornit și de la o experiență personală. Pe cînd lucram la Breviarul sceptic, am trăit, uneori, momente de euforie solitară. Găsisem ceva interesant. Exprimasem bine ideea. Mi s-a întîmplat asta destul de rar, firește. Dar le-am trăit, le-am trăit. Știu ce înseamnă un astfel de moment. Știu la ce se referea Flaubert. Dar nu mă compar, Doamne ferește, cu Flaubert :). Asta mi-ar mai trebui...

Și dacă tot l-am pomenit pe Gustave Flaubert, să-i dăm și lui cuvîntul, fiindcă e cel mai îndreptățit să vorbească despre sine: ”Peste un sfert de oră, s-a schimbat totul; îmi bate inima de bucurie. Miercurea trecută am fost obligat să mă scol să-mi caut batista; îmi curgeau lacrimile pe obraz. Mă înduioșasem eu însumi scriind, aveam o voluptate plină de delicii, izvorîtă și din emoția ideii mele, și din fraza care o exprima, și din satisfacția de a o fi găsit... Sînt, în ordinea asta, emoții mai înalte: acelea în care elementul sensibil nu intră cu nimic. Ele depășesc atunci virtutea în frumusețe morală... Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (p.108, 24 aprilie 1852, Scrisoare către Louise Colet).

Flaubert a redactat această epistolă pe cînd lucra la Madame Bovary.


Citiţi în continuare!

luni, 20 octombrie 2014

Bibliomanție. Cu un subtitlu explicativ


În ce fel voi cîștiga într-un interval foarte scurt mulți bani, o avere colosală, pentru care voi fi invidiat de toți cititorii blogului, și alte idei valoroase și pătrunzătoare, care mi-au trecut prin minte aseară, înainte de a mă prinde somnul...


După cum se știe, a existat acum cîțiva ani, în presă, o campanie virulentă împotriva arhiereilor care ”deschideau Cartea”. Credincioșii mergeau la popă și, contra unei sume de bani, îl rugau să le ghicească viitorul. Popa lua cu un gest binevoitor banii și deschidea la întîmplare Evanghelia. Găsea versetul potrivit, îi storcea înțelesul practic, și-l asigura pe om ca problema lui se va rezolva mai devreme sau mai tîrziu. Ortodoxia devenea în acest caz divinație și magie.

Îmi amintesc că acest obicei îl avea și Alexandru Paleologu. Numai că el nu era popă și nici nu mergea la popă. Era mult prea leneș. Stătea acasă în fotoliu. Cînd se sfîrșea anul, deschidea Cartea și citea un verset la întîmplare. Interpreta versetul și divina astfel asupra desfășurării faste (sau nefaste) a anului venitoriu. Cred că, în cazul lui, era o joacă. Nu cred că o făcea serios. Se amuza...

Tot o Carte deschisă la întîmplare a schimbat și soarta sfîntului Augustin. A auzit o voce, Tolle, lege! și s-a conformat îndemnului. A deschis cartea, a citit un fragment (a priceput sensul constrîngător al fragmentului) și, nu peste multă vreme, s-a botezat întru omnul Iisus Christos. Fusese în tinerețea lui ”eretic” maniheu.

Practica deschiderii cărții este foarte veche. Pentru descifrarea viitorului, romanii foloseau Eneida lui Vergilius. Mulți o socoteau o carte sacră. Un vers nimerit prin hazardul deschiderii poemului le spunea ce va fi, cum va fi etc. Numele latin al acestui procedeu: Sortes Vergilianae. Era o formă de bibliomanție.

André Gide povestește în jurnal că ori de cîte ori ajungea cu scrisul într-un impas, scotea la întîmplare o carte din bibliotecă și citea un pasaj. Mărturisește că de fiecare dată găsea soluția corectă și putea continua lucrul. Iată cuvintele lui:

”Quand «ça ne vient pas», je marche de long en large dans la chambre, puis, par impatience un peu, je saisis presque au hasard un livre de ma bibliothèque (non point un de ces livres qui gisent sur ma table et que je suis «en train» de lire, mais un de ces vieux compagnon constants, qui sont toujours là, que je retrouve à travers tout) et je l'ouvre vraiment au hasard. Ce «hasard» me ferait croire au diable ou à la providence, car je tombe à pic, presque à coup sûr, sur la page, sur la phrase, ou les mots, dont j'ai précisément besoin pour rebondir”(ianuarie 1936).

Mă gîndesc acum, la sfîrșit, să mă apuc și eu de bibliomanție. Carte știu. Minte am. Hermeneutică pricep mai bine decît toți teologii la un loc (catolici, protestanți, ortodocși, mormoni). De subtilitate ce să mai zic? Sînt extrem, extrem de subtil. O să-mi deschid și un atelier de ghicitorie în versete (clienții pot veni cu orice fel de carte de-acasă, chiar și cu o poezie de Emil Brumaru, sînt multilateral și ecumenic). Nu o să pun o taxă prea pipărată.

Cînd voi deveni bogat (în cîteva luni cel mult, prin ianuarie sigur), o să mă îmbrac numai la Armani. O să-mi cumpăr blugi originali. Bocanci de rocker. O să-mi prind părul în coadă. Voi mînca numai prăjituri, delicatese, icre negre, susan, limbă de fenicopter presărată cu mac și tăvălită prin miere. Îmi voi lua amantă de 20 de ani. Voi purta, ca Slash, inele pe toate degetele mîinii stîngi. O să-mi fac pur și simplu de cap. Îmi las barbă ca numiții Bouvard și Pécuchet.

Voi fi fericit...

P. S. Petrus Paulus Rubens (1577 - 1640): San Simon (detaliu).


Citiţi în continuare!

duminică, 19 octombrie 2014

Experiența și Borges


”Mergeți în fabrici, în uzine, pe ogoare!” (Partidul)


Am întîlnit adesea la criticii literari de pretutindeni, dar și la cititorii obișnuiți, fără ifose de specialiști în scriitori, credința că un prozator are nevoie de o experiență foarte bogată. Amănunțită și exhaustivă.

Nu poți redacta un roman-fluviu, un roman de o mie de pagini (să ne gîndim la Război și pace, la Iosif și frații săi, la Infinite Jest, la 2666), înainte de a trăi cele mai variate experiențe cu putință. Mai întîi, trebuie să vînezi o balenă albă, strălucitoare și malefică și apoi să redactezi Moby-Dick. Trebuie să fii Arhiepiscop de Cordoba pentru a prezenta o liturghie ortodoxă sau un autodafe. Trebuie să fi suferit intens din dragoste, să fi lăcrimat zile și nopți, pentru a povesti o dramă erotică. Etc.

În treacăt, mă întreb ce experiență a morții a avut Tolstoi, cînd a scris Moartea lui Ivan Ilici. Dar Proust, cînd a evocat moartea lui Bergotte și ultimele gînduri ale muribundului? În ce chip a aflat Marcel Proust aceste gînduri? Printr-o experiență directă? În nici un caz. Printr-o inspirație zeiască? Nu prea cred în inspirație, cum am mai spus. Nu există inspirație (fără expirație).

În schimb, în opinia acelorași specialiști, poeții se pot dispensa de experiență (deși Partidul îi expulza și pe ei în în halele de producție, în străfundul minelor, în abatoare), poezia fiind o alcătuire de cuvinte, o ciocnire de sonorități fără corespondent în realitatea vie (doar muzica sferelor ar oferi o sugestie, cu minima condiție să ai urechile bine ciulite și un timpan senzitiv, cum se spunea pe vremuri). În poezie, contează numai abilitatea lingvistică și trăirile sufletești, magma psihică (fiorurile, presimțirile, intuițiile, senzațiile, ”geniul liric” de care vorbea Albert Thibaudet, în monografia despre Flaubert). Poet mare poți fi și la 16 de ani (chiar mai devreme), dar prozator mare devii abia după 50 de ani bătuți pe muche. Și nici atunci, José Saramago a izbutit primul lui roman cu adevărat important la 59-60 de ani. Mă refer, bineînțeles, la Memorial do Convento, Memorialul mănăstirii, publicat în 1982.

Aceasta era (și mai este) regula. Poeții au bărbi înfoiate, plete în valuri, prozatorii au chelie (de-o pildă, Dostoievski, Tolstoi, Flaubert, Saramago, dacă tot i-am pomenit mai sus). Poeții sînt eficienți, prozatorii placizi. Poeții sînt lirici, prozatorii cît se poate de prozaici. Poeții sînt medievali, prozatorii burghezi. Poeții buni suferă de nevropatie anxioasă, prozatorii de reumatism, artrită, gută și hemoroizi. Poeții au muze vaporoase, eterice, prozatorii amante celulitice, ca Brunelda lui Franz Kafka, a cărei frumusețe abundentă este mutată în spațiu de către amicii binevoitori într-o roabă. Poeții sînt subțiri, elastici și străvezii ca țipla (”poet gras” este, hotărît lucru, o contradictio in adjecto, un oximoron), prozatorii (dar și criticii literari) sînt burtoși din pricina sedentarismului, a statului exagerat în fotoliu. Poate de aceea, Hemingway scria la un pupitru, în picioare, mănca portocale și sorbea whiskey. Pe lîngă faptul că trezește numaidecît Inspirația și forțele creative obscure, absintul mai are un avantaj prețios: nu îngrașă. În acest moment al argumentării, este invocat obligatoriu Arthur Rimbaud, deși exemplul lui Lautréamont (1846 - 1870) ar fi fost la fel de elocvent. Ca să nu pun la socoteală și exemplul lui Keats (1795 - 1821).

Relația dintre scris și trăire, dintre proză și experiență este, totuși, ceva mai complicată, am impresia. În definitiv și la urma urmelor, ce experiență a avut Thomas Mann, care s-a așezat pe scaun la 20 de ani și s-a ridicat la 80 de ani, cînd a și murit? Exilul, bun. Și mai ce? Nimic. Ce experiență a avut numitul Gustave Flaubert, sedentarul prin definiție? O călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp. Și mai ce? Nimic.

Și, ca să zîmbim, ce experiență directă a avut Sir P. G. Wodehouse, cînd a consemnat, la persoana întîi, amintirile unui cîine? Dar E. T. A. Hoffmann care a făcut un lucru similar cu motanul Murr?

Sînt bine cunoscute cazurile de indivizi cu experiențe sfîșietoare, atroce sau măcar spectaculoase (mă gîndesc, de exemplu, la Malraux) care au scris mai degrabă mediocru. Să-l scoatem din uitare, pentru o clipă sau două, și pe românul Jean Bart, care a înfruntat oceanele și a cîntat ”candida navă cu pînzele desfăcute”*. Dar nici cu francezul nu mi-e rușine, deși Malraux a avut și mai are admiratori fanatici (mai ales în Franța).

Și, en fin de compte, ce experiențe cutremurătoare a trăit în lunga lui existență (nu mai puțin de 30 de ani a fost orb), în afară de treptata lui orbire, Jorge Luis Borges, cînd el însuși a mărturisit că nu a avut viață personală și că amintirile lui sînt, în realitate, amintirile unor Cervantes, Stevenson și Kipling?

William Faulkner declara într-o conversație din The Paris Review că un scriitor are nevoie de trei (și numai de trei) lucruri pentru a fi original și prodigios: în primul rînd, de experiență, în al doilea rînd, de observație, în al treilea rînd, de imaginație. Faulkner, bibliofob vestit, s-a bizuit îndeosebi pe ultima. Joyce, Thomas Mann și Borges pe introspecție și lecturi.

Nu îndrăznesc să trag o concluzie. Și oricum, ceasurile sînt prea înaintate pentru a mai trage vreuna...

Ofer în încheiere un citat edificator: ”M-am născut într-o mahala a orașului [Buenos Aires, n. m.] numită Palermo, dar acest spațiu nu m-a interesat niciodată în chip deosebit. Palermo m-a interesat doar prin anul '29 sau cam așa ceva. Însă amintirile mele din copilărie sînt amintirile cărților pe care le-am citit. Acestea sînt mult mai reale pentru mine decît locul în sine. Așa că amintirile mele sînt amintirile lui Stevenson, ale lui Kipling, ale celor O mie și una de nopți și ale lui Don Quijote (am început să-l citesc în copilărie și am continuat să-l citesc...). Așa că ce-aș putea să vă spun despre copilăria mea? Nu prea multe. Îmi amintesc de portretele strămoșilor mei, îmi amintesc săbii care au servit în ceea ce voi numiți cîștigarea Vestului, iar noi la conquista del desierto, ”cucerirea deșertului”... Dar eu am prea puține amintiri personale din vremea aceea. Țin minte în special cărțile. De fapt, nu prea îmi amintesc propria mea viață. Nu vă pot da informații precise... Totul este o învălmășeală de imagini. Să revenim, în consecință la cărți” (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani, volum îngrijit de Willis Barnstone, traducere de Mihaela Simion Constantinescu, Cluj: Editura Dacia, 1990, pp.10-11).

* Abia acum observ, fără uimire, verificînd o biografie, că Jean Bart nu a fost amiral pe o corabie (cum mi-am închipuit), că nu a făcut înconjurul lumii și că nu a negociat cu sălbaticii din Madagascar: a fost un banal amploaiat la administrația portuară. Se vede că și memoria are imaginația ei...

O notă pe aceeași temă: aici.

P. S. În imagine: Maître de la légende de Saint Jacques: La résurrection miracouleuse des poulets rôtis (circa 1470), detaliu.


Citiţi în continuare!

joi, 16 octombrie 2014

Sărutul muzelor


Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici, traducere de Dan Munteanu Colán, București: Ledabooks, 2013, 768p.


Am terminat de citit, cam de multișor, cartea lui Roberto Bolaño. Am tot amînat să scriu despre ea și constat că s-a făcut deja prea tîrziu pentru o ”cronică de întîmpinare”. Ce a fost de spus s-a cam spus. Voi declara din capul locului ca rabinul cel isteț: uneori, mi-a plăcut și, alteori, nu mi-a plăcut. Dar mai mult mi-a plăcut decît nu mi-a plăcut. O să vă zic mai la vale de ce.

Îi înțeleg, totuși, și pe cei cărora cartea nu le-a plăcut: este o poveste cu poeți de toate felurile și culorile (real-visceraliști, suprarealiști, stridentiști*, vizualiști, poeți-țărani etc.), care stau ebrietați mai mult în cafenea, discută aprins de seara pînă dimineața despre Soarta Poeziei, merg cu părere de rău acasă, unde fac dragoste în draci pînă seara, cînd se afundă iarăși în bezna cafenelelor pentru a discuta despre exact același lucru: Soarta și Veșnicia Poeziei. Nu ascund faptul că am scris cîndva, eu însumi, poezii fatalmente minore (din păcate, nu auzisem de stridentism), că am înnoptat eu însumi în cafenele insalubre și cenacluri verbigerante, vociferînd despre Poezie, insultîndu-i pe alții, clasificînd științific poeții după mărime și virtuți și declarîndu-i nuli pe dușmani. Pot spune, așadar, după lectura cărții lui Bolaño: de te fabula naratur, este vorba și despre mine în fabulă.

Îmi știți defectul: admir mai presus de orice scriitorii ironici. Nu-mi plac deloc pateticii, retoricii, oracularii. Neîndoios, Bolaño a fost unul dintre ironici, foarte înzestrat, cu un umor feroce. Stilul său simplu, direct, lipsit de metafore (sau aproape), colocvial mi-a adus aminte imediat de prozatorii nord-americani, de aceia care au scris texte scurte, dar și de Raymond Chandler, să zicem (care a scris îndeosebi texte lungi). Nu vă lăsați duși în ispită. În Detectivii sălbatici se trage un singur glonț și acela dintr-o întîmplare, dar mor trei oameni, un pește purtător de cuțit, ajutorul lui, o gorilă inexpresivă, și Mama real-visceraliștilor, legendara Cesárea Tinajero, femeia care a scris un singur poem în toată viața ei și acela vizual. Creația ei se numește Sion, cu accent ascuțit pe o, constituie fundamentul curentului poetic real-visceralist și se prezintă astfel:



Estimp** am citit o groază de recenzii la Detectivii sălbatici, toate pozitive, îndeosebi în presa de limbă engleză, și mi se pare suficient. La ce bun să scriu încă o recenzie pozitivă, încă un rezumat euforic? Mai bine vă îndemn să citiți cartea lui Roberto Bolaño. Dacă doriți, totuși, o recenzie OK, vă recomand cronica lui Daniel Zalewski, publicată pe 26 martie 2007, în The New Yorker, sub titlul ”Vagabonds. Roberto Bolaño and his fractured masterpiece”. O puteți viziona aici.

Exista pe vremuri un exercițiu util, să rezumi În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust în minimum de cuvinte. Voi repeta, în încheiere, acest exercițiu. Detectivii sălbatici re-constituie două decenii (1975 - 1996) din biografia aventuroasă a poeților Arturo Belano și Ulises Lima. Cei doi protagoniști nu apar la propriu niciodată. Viețile lor sînt relatate de 53 de naratori / martori (calculul nu-mi aparține, trebuie luat cum grano salis). Și cam atît...


* Firește că aș dori să citesc o poezie stridentistă.

** Atrag atenția sfios că ”estimp” înseamnă recent și nu între timp, cum mai cred unii literați.

P. S. Paul Cézanne (1839 - 1906), Le rêve du poète, Le baiser de la muse, d'après Frillié (1859 - 1860).


Citiţi în continuare!

miercuri, 15 octombrie 2014

Pietre false și diamante


Am întîlnit adeseori definiții menite să identifice o ”carte bună”. Nici una nu m-a satisfăcut întru totul: așa sînt eu, mofturos și gingaș, nu pot fi impresionat prea ușor de o simplă definiție. La urma urmelor, nici o descriere nu este perfectă, nici definiția omului, dacă tot veni vorba de caracterizări esențiale (definiția oferă esența, afirmă Aristotel în Organon): nimic mai irațional decît omul și femeia lui, ca să fiu franc și lipsit de iluzii (pe lîngă faptul că sînt gingaș).

Definițiile nu m-au mulțumit, așadar, niciodată, dar am reținut din ele ideea, mult repetată de erudiții cei mai versați, că o carte bună este o carte care te silește, de îndată ce-ai terminat-o, s-o recitești, sau măcar să te gîndești la această posibilitate. Mai mult: o carte bună are trei însușiri: este interesantă, memorabilă și lizibilă.

Nu știu cîți cititori, după ce întorc ultima pagină a romanului Război și pace, îl iau de la capăt. Cu singuranță sînt și dintre aceștia, grădina bibliofililor este pestriță, și, fără doar și poate, unul dintre ei a fost economistul Alexander Gerschenkron (1904 - 1978), cel care a și identificat însușirile cărților bune.

Știu precis acest fapt prețios, întrucît numitul economist a declarat el însuși, într-un articol testamentar, publicat chiar în anul 1978, sub titlul ”On Reading Books: A Barbarian's Cogitations”, că a procedat cel puțin de trei ori în acest chip. A terminat de citit Război și pace și a început imediat să citească tocmai ceea ce terminase de citit cu atîta trudă și, probabil, cu și mai multă plăcere. Spune: nu există propoziție în Război și pace care să mă ia pe nepregătite, dar găsesc mereu propoziții (”idei, intuiții, imagini”) la care nu am meditat îndeajuns. De fiecare dată cînd o citesc, cartea îmi oferă ceva nou. Nu-mi dau seama acum și aici cîți sînt în stare de o asemenea ispravă, nu mulți, ăsta este un adevăr irefutabil, așa cum 2 și cu 2 fac 4, așa cum Tolstoi e autorul romanului Război și pace. Mai frecvent este cazul în care un individ oarecare începe viguros un volum și, la un moment dat, se înmoaie ori se plictisește și începe să citească unul nou, după care revine energizat la cel vechi și mai citește 5 pagini, înainte de a reveni și mai energizat la cel nou. Iată o oglindă în care ne putem recunoaște cu ușurință.

Aș face adaos că Alexander Gerschenkron afirmă ritos (și nu avem nici un motiv să nu-l credem pe cuvînt) că a citit Război și pace de 15 ori, ceea ce îl așază în clasamentul re-cititorilor (despre care am tot vorbit în ultima vreme) foarte sus, aproape în Empireu, peste Alexandru Paleologu, care străbătuse romanul lui Tolstoi numai de 12 ori (o cifră impudic de mică). Tot Gerschenkron, în articolul cu pricina, ne informează că un om normal (dacă este normal și nu parcurge o carte pe zi ca vestitul lord Acton, sau douăzeci ca Harold Bloom) citește de regulă cam 10 cărți pe lună (și tot e mult!), deci cam o sută și ceva pe an (romane, poezii, cărți sapiențiale, aforisme), ceea ce înseamnă că același om normal (dacă și numai dacă este normal) ajunge să străbată, în toată viața lui de om normal, aproximativ 5000 de cărți, hai 6000, dacă este matusalemic și nu face, la momentul potrivit, un mic Alzheimer izbăvitor.

Problema lui Alexander Gerschenkron este, desigur, și a noastră sau, cel puțin, a mea. Dacă știm din capul locului că vom citi atît de puțin (în Biblioteca Babel, cinci mii de cărți nu înseamnă mai nimic), de ce nu ne rezumăm la titlurile cu adevărat bune, de ce nu citim doar Montaigne (sau Tolstoi), de ce citim și cărți proaste sau mediocre. Răspunsul cel mai simplu este că nu putem ști dinainte că o carte este dublu-lizibilă,”rereadable”. Trebuie să o deschidem mai întîi. Răspunsul cel mai complicat ar fi că omul este o ființă capricioasă, irațională și intolerabilă, căreia îi plac nu numai diamantele, ci și pietrele semi-prețioase. Un om care citește doar capodopere nu este om și acest om care nu e om nici nu trăiește în timp. A ieșit în afara vremii sale, s-a închis într-o ”buclă temporală”, este bătrîn și îi place să fie bătrîn.

Dar despre asta am mai vorbit: aici, aici și aici.

Și, în sfîrșit, aici.

* Alexander Gerschenkron, ”On Reading Books: A Barbarian's Cogitations”, The American Scholar, Vol. 47, No. 3 (Summer 1978), pp. 329-338.

P. S. În imagine: Jean-Jacques Henner, La femme qui lit (sec. XIX).


Citiţi în continuare!

marți, 14 octombrie 2014

Virtuțile viciului


Iaca stau galeș, ca măgarul lui Buridan, și tot nu mă pot hotărî. Am descărcat două articole dintr-o ”bază de date”. Cel dintîi se numește, bineînțeles, The Vice of Reading și a fost scris, acum un veac, de către prozatoarea Edith Wharton (1862 - 1937), premiată cu Pulitzer în 1921 pentru un roman de amor. Al doilea articol se intitulează, desigur, The Virtues of Reading și aparține profesorului de filosofie de la Iowa Sate University, Joseph Kupfer. Se observă imediat că viciul este unul singur, în timp ce virtuțile sînt mai multe. De aici sfîșierea mea...

Și ca totul să devină și mai obscur am primit zilele trecute de la un amic cartea semnată de Mikita Brottman, The Solitary Vice: Against Reading (2008). Deși viciul solitar se referă, la propriu, la oarece practici erotice, lectura pare a prilejui cititorilor exersarea unui viciu la fel de primejdios, crede Brottman. În realitate, Mikita se referă la bibliomaniaci (am tras cu ochiul într-o recenzie, ca un voyeur păcătos ce sînt), adică la persoanele care se mulțumesc să adune cărți fără a se obosi să le mai și citească. Obicei salutar într-o lume copleșită de cărți.

Poziția mea devine curat aporetică, fiindcă un site îmi recomandă insistent să citesc negreșit 19 cărți de amor (nu mai multe, nu mai puține, 19 trecute fix), fără de care nu se poate, cum zice vorba latinească. Ultima dintre ele se intitulează Vîrsta inocenței, a fost tradusă de către Sanda Retinschi și a apărut de curînd la Polirom. Să mai spun oare? Autoarea romanului se numește Edith Wharton.

Și eu ce fac acum? Să cultiv virtuțile sau să mă afund ca o brută în viciu?

P. S. În imagine: Robert James Gordon (1845 - 1932), The Reader (1877).


Citiţi în continuare!

luni, 13 octombrie 2014

J. D. Salinger: încurcături erotice


Ați auzit de Daphne Joyce Maynard? Pînă ieri nici eu nu auzisem.

A fost, zice-se, amanta lui J. D. Salinger. El avea 53 de ani, 2 copii, divorțase în 1965 de a doua lui soție, Claire Douglas, nu mai voia de mult să publice, se retrăsese din societate, trăia izolat, fără prieteni, nu mai acorda interviuri, detesta medicina clasică, studia Dianetica, remediile homeopatice și acupunctura, citea cărți sapiențiale venite din Orient și se uita la filme cu Stan și Bran.

Joyce Maynard împlinise 18 ani, nu cunoscuse bărbatul, era anorexică, nu avea prea multe de arătat, cu excepția trăirilor intense și a îmbujorărilor, dar publica frenetic articole sfidătoare în gazetele din New York. Devenise peste noapte o mică vedetă, gustase din pocalul succesului și era avidă de experiențe inedite, înfricoșătoare. Ca și Salinger, de altfel. Era scris în cartea Destinului ca aceste două avidități să se intersecteze negreșit într-un punct spațio-temporal.

Totul s-a petrecut simplu. Salinger i-a scris. Joyce i-a răspuns. Salinger i-a dat numărul de telefon, Joyce l-a sunat. Salinger a invitat-o pe domeniul lui din Cornish, New Hampshire, Joyce s-a sfătuit cu mama, a primit imediat binecuvîntarea părintească, și, într-o bună dimineață a anului 1972, tînăra femeie a a bătut emoționată în poarta lui Salinger. O Muză nu întîrzie niciodată la întîlnire. E împinsă în față de o forță invers proporțională cu greutatea ei (Joyce avea 40 de kilograme). Cînd s-au zărit, Salinger a surîs, Joyce a surîs. Au intrat în casă și au mîncat verdețuri. Salinger era vegetarian. Au discutat despre meșteșugul scrisului. După ce s-au cunoscut mai bine, către amurg, Salinger s-a dezbrăcat, Joyce a făcut la fel, și cele două solitudini flămînde au început să se pipăie. Mai mult de atît nu s-a putut. Salinger era lipsit de tandrețe, Joyce era mult prea încordată. Și unde nu-i răbdare, multă, multă răbdare și, mai ales, blîndețe, multă, multă blîndețe, oricît ai lovi cremenea, iasca nu se aprinde.

Dar prozatorul nu s-a supărat. I-a promis tinerei sale Muze o ședință de presopunctură. Acest termen medical va defini pînă la sfîrșit relația lor.

Nu se știe dacă Salinger mai scria. Joyce pretinde că din camera prozatorului se auzea în fiecare dimineață, timp de două-trei ore, clinchetul alert al mașinii de scris. Poate fi o simplă iluzie. Poate fi adevărat. Salinger, oricum, nu i-a arătat niciodată nimic, nici o pagină, nici un bilețel. Își încuia ”manuscrisele” într-un seif. Dar i-a mărturisit că scrisese deja două noi romane și era pe cale să-l isprăvească pe al treilea.

Scria pentru propria lui plăcere, după cum declara telefonic unui redactor al ziarului The New York Times, în 3 noiembrie 1974 (legătura cu Joyce era deja încheiată): "There is a marvelous peace in not publishing. It's peaceful. Still. Publishing is a terrible invasion of my privacy. I like to write. I love to write. But I write just for myself and my own pleasure”.

Aceste afirmații (ca și riguroasa lui izolare) au încurajat credința fierbinte a admiratorilor de pretutindeni în fertilitatea formidabilă a idolului. Strategia lui J. D. Salinger a învins scepticismul tuturor. A rămas constant în atenția criticii. A intentat procese biografilor. I-a dat în judecată pe intruși. Nu s-a lăsat pozat. Mult zgomot pentru nimic. De veghe în lanul de secară (un roman mai degrabă mediocru) a continuat să se vîndă într-un ritm de 200.000 de exemplare pe an. Nici un alt scriitor din lume nu a beneficiat de atîta înțelegere. Nimeni n-a dat mai puțin și nu a primit mai mult. Să publici doar 9 povestiri cu adevărat bune și să devii un ”clasic în viață” este, cel puțin pentru un european, o enigmă încîlcită. Sau, altfel spus, Salinger este un fenomen pur american, imposibil pe bătrînul continent, unde prozatorii compun, în chip repetat, romane de cel puțin o mie de pagini.

Să revenim la Joyce Maynard, muza inviolabilă. Legătura cu Salinger trena. Presopunctura nu este întotdeauna suficientă. Este nevoie de o flamă... Se plictiseau, așadar, împreună. Își strigau insulte sau nu-și vorbeau cu zilele. Cultivau grădina de zarzavat, se uitau la televizor, făceau yoga și meditau. Între timp, Joyce publică la editura Doubleday (avusese un contract mai vechi) un eseu destul de lung, cu titlul Looking back, în care își povestește copilăria. Încă o dată, Salinger strîmbă din nas. Peste cîteva luni, pe cînd se aflau la Daytona Beach, îi spune cu franchețea tăioasă a geniilor: ”Și acum ar fi bine să pleci acasă. Ia-ți lucrurile și părăsește domeniul”. Biata Joyce pleacă.

Nu se vor mai vedea un sfert de secol. În 1997, Joyce Maynard scrie o carte despre relația lor, At Home in the World. Înainte de publicare, face greșeala de a i-o arăta lui Salinger. Prozatorul ia foc. Strigă: ”Ai scris bîrfe deșarte, nesemnificative, agresive și denaturate. Îți trăiești viața ca o mahalagioaică patetică și parazită. Știam că la asta se reduce existența ta, la nimic”.

Epilog. Îndată după apariția cărții (scandalul stîrnit a fost imens, criticii au făcut zid în jurul prozatorului ”calomniat”), Joyce Maynard vinde la licitație, pentru suma de 160.000 de dolari, scrisorile primite de la Salinger. Muza s-a răcorit...

P. S.  Ca să nu par puritan și încuiat: relația erotică dintre Jerry Salinger și Joyce Maynard s-a rezumat la faza orală.

P. P. S. În imagine: Jean-Auguste Dominique Ingres (1780 - 1867): Le compositeur Cherubini et la Muse de la poésie lyrique (1842).


Citiţi în continuare!

vineri, 10 octombrie 2014

Nobel: cum vă place?


Academia suedeză este imprevizibilă. Nu cred că există în universul cunoscut vreo minte rațională care să fi prezis că, în 2014, pe 9 octombrie, orele 14, premiul Nobel pentru literatură va fi atribuit francezului Patrick Modiano (n. 1945). Aproape nimic nu-l recomanda pentru acest omagiu.

Casele de pariuri cele mai prestigioase și mai istețe (Ladbrokes, să zicem) îi dădeau o cotă de 10 la 1, în timp ce Ngũgĩ wa Thiong'o avea una de 7 la 2 și se găsea pe primul loc. Philip Roth era cotat cu 12 la 1 (ca și Ismail Kadare), Thomas Pynchon cu 25 la 1 (ca și Milan Kundera), Umberto Eco cu 33 la 1 și, în fine, Cormac McCarthy cu 50 la 1. Pe lista posibililor cîștigători am mai zărit poeți, poeți, poeți (din Siria, Olanda, China, Ungaria), o jurnalistă (din Belarus), o feministă (din Egipt) și cîțiva autori de romane polițiste sau de spionaj (măcar prin trilogia Frontierei, Cormac McCarthy nu este prea departe de acest gen mult afecționat de publicul larg). A, și să nu uit, în listă, cu 25 la 1, era și muzicianul Bob Dylan. În fața acestui tablou pestriț, nu poți decît să te cutremuri și să te închini. Mare e puterea Ta, Doamne! Apocalipsa ne paște. Scriitorii veritabili aproape că lipsesc, iar cînd nu lipsesc (exemplul cel mai ilustru și mai strigător la cer este americanul Philip Roth) nu sînt luați în considerare, din pricini care scapă muritorilor de rînd.

De îndată ce s-a pronunțat de către sus-zisa Academie numele laureatului (inițial greșit: Mondiano), cititorii activi au exclamat într-o veselă unanimitate: cine este, totuși, acest Patrick Modiano? De unde vine? Ce-a scris? Nu auziseră mai nimic de prozator. Nu-i reținuseră numele. Nu-i memoraseră nici un titlu. Grav! Tocmai în asta constă ciudățenia literaturii sale. Modiano a fost tradus masiv în românește (opt cărți mai mult sau mai puțin lapidare, în jur de 120 de pagini bucata), dar n-a lăsat urme în memoria colectivă (ori individuală). E vorba de un fenomen care nu poate fi explicat cum se cuvine decît așezîndu-l pe Modiano în următoarea serie de premianți Nobel: Jean-Marie Gustave Le Clézio, Imre Kertész, Harold Pinter, Gao Xingjian, Claude Simon, Eyvind Johnson, Harry Martinson, Șemuel Iosef Agnon etc. Pariez 1000 de parai contra unui morcov că toate aceste nume (mai am și altele, pot înșira o litanie întreagă) nu fac parte din preferințele Dvs.

Și dacă tot am pomenit cele opt cărți traduse în limba română din opera vastă a lui Patrick Modiano (publică un volum la fiecare doi ani), ofer mai jos catalogul lor complet. Așadar:


Bulevardele de centură, traducere de Livia Storescu, București: Univers, Globus, 1975, 144p.

Strada dughenelor întunecoase, traducere de Șerban Velescu, București: Univers, Globus, 1981, 192p.

Scutit de pedeapsă, traducere de Angela Cișmaș, București: Editura Minerva, BPT, 1994, 80p.

Călătorie de nuntă; Fotograful, traduceri de Diana Bolcu & Elena Brândușa Steiciuc, București: Editura Univers, Romanul secolului XX, 1996, 192p.

Duminici de august, traducere de Lucia Papahagi, Cluj: Editura Echinox, 2000, 139p.

Micuța Bijou, traducere de Dan Rădulescu, București: Humanitas, 2003, 128p.

Dora Bruder, traducere de Simona Brânzaru, București, RAO,  2006, 128p.

În cafeneaua tinereții pierdute, traducere de Constantin Abăluță, București: Editura ART, 2012, 176p.


Asta e. Pohtiți și luați cu încredere...


Citiţi în continuare!

miercuri, 8 octombrie 2014

Albastru


Și uite așa, acum două zile, din însemnare în însemnare, am căzut visător peste o notă mai veche dintr-un caiet și mai vechi. Am descoperit un an, un nume, un titlu, o cifră. Nota suna destul de misterios: ”în 1886, W. E. Gladstone citește pentru a treizecea oară Iliada lui Homer în original”. Nu știu foarte precis de ce am consemnat acest amănunt. Dar am o bănuială. De obicei, un individ normal nu citește de atîtea ori o carte clasică. Dacă ar fi fost vorba de un roman, de Mizerabilii, de Insula misterioasă, de Prinț și cerșetor, să zicem, faptul în sine n-ar fi reprezentat mare lucru. Oricine poate citi un roman de 30 de ori. Sau de 50 de ori. Cu Iliada în greaca veche e altceva.

Cînd am redactat nota De cîte ori ați citit Război și pace, uitasem complet de numitul Gladstone și de isprava lui. Altfel, ar fi intrat vijelios în topul cititorilor intensivi. Și încă pe locul secund, chiar sub barba lui N. Steinhardt. Cifra 30 m-a făcut dintr-o dată visător. Am început cercetări minuțioase, săpături, investigații. Am tras cu urechea, cu ochiul. Am deschis biografiile oamenilor celebri. Am verificat listele tuturor oamenilor uitați. Am răsfoit enciclopediile. Am ridicat de subțiori bibliotecare trupeșe pentru a le ajuta să acceadă tocmai la raftul de sub tavan. Într-un tîrziu, m-am luminat. Rezum mai jos rezultatul iluminării mele.

William Ewart Gladstone (1809 - 1898) a fost un om politic englez. A ajuns de patru ori prim-ministru al Marii Britanii (pe atunci un imperiu). A împărtășit idei liberale. I s-au ridicat statui ca unui binefăcător al nației.

Și totuși... Mult mai interesantă decît activitatea lui politică mi s-a părut aceea de cărturar elenist. Înainte de a-și pierde vremea cu discursuri viclene în Parlament, William Ewart Gladstone fusese un clasicist. Și nu unul de rînd. Publicase cîteva cărți despre Grecia antică, despre epoca eroilor, despre poemele homerice. Citez doar lucrarea în 3 volume intitulată Studies on Homer and the Homeric age (1858).

Ce a observat W. E. Gladstone și nu observase nimeni pînă la el? Faptul că, în Iliada și Odiseea, Homer nu folosește niciodată (dar niciodată!), pentru a caracteriza văzduhul sau marea, adjectivul ”albastru”. În lexicul homeric nu există acest termen. Poetul spune despre apa mării, de nenumărate ori, că are culoarea întunecată a vinului (oinops ponthos). Nu spune că este albastră (sau verde). La Homer, întunecate ca vinul sînt, uneori, vitele, dar și frunzele de măslin. Cromatica homerică pare cu totul bizară. Gladstone descoperă, astfel, că vocabularul grec nu avea cuvinte pentru culorile verde și albastru. În consecința acestui fapt (absența termenilor), autorul afirmă că grecii nu percepeau pur și simplu aceste culori. Pare destul de ciudat, nu? Ipoteza lui Gladstone a inaugurat o discuție interminabilă.

Mă întorc la însemnarea din caiet. Curios mi se pare faptul semnalat de savant și mult mai puțin acela că în 1886 citea pentru a treizecea oară Iliada. Nu citea de plăcere, ci de nevoie. Căuta cuvîntul ”albastru” în versurile lui Homer.

P. S. Savanții pretind că ordinea descoperirii culorilor este următoarea: negru, alb, roșu, galben, verde, albastru.


Citiţi în continuare!

vineri, 3 octombrie 2014

Premii pentru răposați


Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvant inainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas, 2011, 286p.

Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici, traducere de Dan Munteanu Colán, București: Editura Leda, 2013, 768p.


După cum se știe, în lumea sublunară, premiile literare își au rostul lor bine definit.

Îți fortifică încrederea în sine (devii alt om, crești în greutate, în înălțime, privirea ta devine mai semeață, mai dură), îți gîdilă vanitatea și, cînd consistă în drahme, șekeli, dinari sau coroane, te scutesc de corvoada de a mai scrie: oferi cel mult autografe premeditate și fulgerătoare publicului de rînd, admiratorilor înfocați, fanilor. Și, oricum, nu-ți mai rămîne timp pentru scris, întrucît ești invitat insistent la tot felul de conferințe, simpozioane, interviuri, înmormîntări și parastase, unde trebuie să spui măcar un cuvînt bine simțit (dacă nu chiar două). Faci băi de mulțime. Devii popular. Primești doctorate onorifice. Începe să-ți placă...

Unde este ironie se cade să punem și un strop de cinism. De obicei, un premiu literar mai mult sau mai puțin important este menit să-l fericească pe laureat. Și de obicei îl fericește. Am menționat deja ce transformări însemnate, de ordin somatic și psihic, produce în recipiendar, în primitor carevasăzică, o astfel de recompensă.

Dar există și firi ciudate, indivizi cărora onorurile de orice fel, faima și rumoarea pricinuite de o distincție îi lasă pur și simplu reci, impasibili, neclintiți. Ei nu simt nici un fior, nici o tresărire de orgoliu. Nu au nici o reacție memorabilă. Tac. Împărtășesc, probabil, o filosofie stoică.

Cunosc cel puțin două exemple de acest fel. Primul ar fi Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Prozatorul italian a început să lucreze la Ghepardul în 1954. În 1957, romanul despre principele Fabrizio Salina a fost gata. Din păcate, Lampedusa moare în 23 iulie 1957. Într-un testament redactat cu două luni mai devreme, în 24 mai, ceruse familiei discreție maximă: "Doresc, ba nu, vreau, ca la moartea mea să nu se facă nici un fel de anunț, nici în ziare, nici în vreun alt mod. Funeraliile trebuie să fie cît mai simple posibil, la o oră incomodă. Nu doresc nici o floare şi nimeni care să mă conducă în afară de soția mea, de fiul meu adoptiv şi de logodnica acestuia”. Nu sînt sigur că dorința i-a fost satisfăcută întru totul. Liturghia funerară (recviemul) a avut loc în Basilica del Sacro Cuore di Gesù din Roma, iar scriitorul a fost înmormîntat în cavoul familiei din Cimitero dei Cappuccini din Palermo.

În același document din 24 mai 1957, Lampedusa pomenise și de manuscrisul romanului: "Doresc să se facă tot posibilul pentru ca Ghepardul sa fie publicat (manuscrisul bun este cel aflat într-un singur caiet gros, scris de mîna); bineînțeles, asta nu înseamnă că trebuie să fie publicat pe cheltuiala moștenitorilor mei; aș considera-o o mare umilință".

Inițial, romanul lui Giuseppe Tomasi din Lampedusa este refuzat de editurile Mondadori și Einaudi. Este tipărit, în 1958, la inițiativa lui Giorgio Bassani, care intuise valoarea cărții, de Feltrinelli. Ghepardul devine imediat un best-seller (primul best-seller italian, pretinde istoria) cu peste 100.000 de exemplare vîndute în cîteva săptămîni. În 1959, autorul primește premiul Strega. Nu se cunoaște reacția defunctului. A racționat în modul cel mai spic cu putință.

Ca exemplu secund l-am ales, desigur, pe Roberto Bolaño (1953 - 2003). Nu cunosc o biografie mai dramatică decît a lui. Bolaño a debutat ca poet. La 20 de ani, este arestat pentru șase zile în timpul revoluției lui Salvador Allende. Se întoarce în Mexic. Bea. Fumează marijuana. Își pierde nopțile în cafenele, discutînd despre viitorul Poeziei. Călătorește în Europa. Se mută la Barcelona și, peste cîțiva ani, în Blanes. Lucrează ca spălător de vase în baruri, ca gunoier, ca paznic la un camping, ca vînzător într-un magazin de antichități. La mijlocul anilor 80, renunță la droguri. Tratamentul e dureros. Își ia doza de metadonă, stă pe țărmul Mediteranei și plînge. Se socotește un neisprăvit, un ratat, un ticălos. Se căsătorește cu Carolina Lopez. În 1990, au primul copil, un băiat, Lautaro. Din acest moment, biografia lui Bolaño se schimbă radical. Fiindcă are nevoie de bani, renunță la poezie. Poezia nu a îmbogățit pe nimeni. Redactează povestiri, romane, publică o carte pe an. În 1991, la un control medical, află că este grav bolnav. Are hepatită C, pancreatită. Nu va mai trăi mult. Vestea nu-i modifică intențiile. Are o credință absolută în talentul lui. Abia în 1998 va cunoaște succesul cu Detectivii sălbatici. Ia premiul Rómulo Gallegos în valoare de o sută de mii de euro. Plănuiește și redactează un vast roman. Nu apucă să-l termine.

Moare în 15 iulie 2003, într-un spital din Barcelona. Ajunsese al treilea pe o listă de așteptare pentru un transplant de ficat. Este incinerat și cenușa lui risipită deasupra Mediteranei. Lasă în manuscris un roman de peste o mie de pagini, nerevizuit, dar publicabil, intitulat 2666. Romanul este tipărit în 2004 de către editura spaniolă Anagrama. Onorurile și distincțiile postume vin aproape instantaneu, ilustrînd încă o dată cinismul desăvîrșit al sorții: premiul orașului Barcelona, premiul Salambó, premiul Fundației Lara, premiul Altazor, premiul municipal al orașului Santiago de Chile etc. În 2007, Natasha Wimmer traduce 2666 în limba engleză și cartea primește, în 2008, un nou rînd de premii: National Book Critics Circle Award for Fiction, premiul revistei Time etc.

Pînă la traducerea romanului 2666 în românește, citiți Detectivii sălbatici. Are numai 768 de pagini și este plin de umor. Ca și istoria...

Mă mir, totuși, că nimănui nu i-a trecut prin cap ideea să instituie un premiu literar, care să fie acordat în exclusivitate răposaților. Pentru a respecta cu sfințenie logica, s-ar impune și un juriu de iluștri academicieni defuncți.

O notă pe aceeași temă, ”Fericirile”, poate fi consultată aici.

P. S. În imagine: Sébastien Stoskopff (1597 - 1657): Vanité.


Citiţi în continuare!

miercuri, 1 octombrie 2014

Prozatori euforici etc. etc.


Să vedeți ce remarcă ciudată găsesc într-un eseu de N. Steinhardt. Eseul se intitulează ”Romancieri serioși și neserioși” și este redactat înainte de 1980. A fost tipărit în volumul Incertitudini literare (Cluj: Editura Dacia, 1980), la paginile 18-22. Romancierii serioși sînt toți romancierii de pînă la ultimul război mondial fără deosebire. Deși am putea identifica și aici excepții de la seriozitate, un Gide, să zicem, din Paludes. Cei neserioși au început să publice după război. Din rîndul celor din urmă, N. Steinhardt citează nume ca Muriel Spark, Kingsley Amis, Alan Sillitoe și Iris Murdoch. Despre primii trei prozatori, eseistul are o părere foarte proastă; scapă cu bine doar Iris Murdoch.

Cum ar trebui să facă / să fi făcut un romancier serios dacă ar fi / fost neserios? Pe scurt, să pună sub semnul îndoielii ”adevărul” narațiunii, s-o submineze prin comentarii ironice, să-l tragă de mînecă (și de urechi) pe cititor. Iată ce exemple amuzante oferă autorul eseului. Dacă ar fi fost neserios, Dostoievski s-ar fi oprit la un moment dat din relatarea nefericirilor Soniei Marmeladova și ar fi exclamat euforic: ”Dar Sonia aceasta e numai o plăsmuire a spiritului meu, iubite cititorule, așa încît nu-ți pune întîmplările ei la inimă”. Iar Flaubert ne-ar fi făcut cu ochiul și ar fi spus într-o paranteză: ”Biata Emma, ce se mai frămîntă, de parcă ar fi cu adevărat vie, iar nu o eroină de roman!”. Așadar, prozatorul neserios este acela care nu pregetă să anunțe în fel și chip că ficțiunea lui este numai și numai o ficțiune, o închipuire și nu o relatare veridică a unui fapt cît se poate de real.

Ca orice truism, observația lui Steinhardt are oarece temei. Multă vreme, romancierul burghez a încercat prin toate mijloacele (inclusiv prin interpelarea cititorilor, care nu este un procedeu recent, inventat de prozatorii neserioși) să fie verosimil, să ne convingă de faptul că spune adevărul și numai adevărul. Un prozator serios creează o iluzie și face tot posibilul ca această iluzie să pară credibilă oricărui muritor (inclusiv lui însuși). Există și astăzi cititori naivi care nu pot deosebi între un personaj real și unul doar închipuit, fictiv, care plîng la moartea Emmei Bovary și îi căinează naivitatea, ca și cum Emma Bovary ar fi o femeie căsătorită cu un doctor mediocru, într-o localitate mediocră (ea însăși, Emma adică, fiind, fie vorba între noi, o făptură cît se poate de mediocră).

Romanul de după război, noul roman, noul-nou roman etc. a(u) rupt acest pact al încrederii reciproce: crezi în mine, că și eu cred în mine, ca în bunul Dumnezeu. Nu am citit nimic din proza lui Alan Sillitoe (abia acum am auzit de el), dar bănuiesc că numitul Sillitoe tocmai asta face: îi previne pe cititorii creduli că au în față o ficțiune (o alcătuire de cuvinte) și că nu trebuie să plîngă ori de cîte ori un personaj face prostia să se sinucidă cu arsenic.

Dar nu asta era remarca despre care am pomenit la început. Remarca bizară este cu totul alta și se află mai la sfîrșitul articolului lui Steinhardt. Eseistul îi citește pe Amis, pe Spark, pe Sillitoe, pe Murdoch și observă predilecția acestor prozatori de a nu-și încheia frazele, de a le lăsa neterminate, în vagul cel mai pur. Nu sînt deloc sigur că scriitorii vechi își încheiau de fiecare dată propozițiile. Mă cam îndoiesc. Dar nu pot verifica acum, îl cred pe cuvînt pe eseist. N. Steinhardt identifică originea procedeului în proza lui Stendhal.

Citez: ”Mai e în opera lui Stendhal o trăsătură, un tic, ce a putut fi interpretat ca dovada ‘neseriozității’ romanului, ca un argument în sprijinul tezei vechimii unui procedeu socotit în mod greșit nou: o tendință a lui Stendhal de a nu-și încheia fraza, de a recurge foarte des la formula ‘etc. etc.’ și într-adevăr ‘etc. etc.’ este un mod de ironizare, de coborîre a operei la rang de convorbire..., de sporovăială” (N. Steinhardt, ”Romancieri serioși și neserioși”, in Incertitudini literare, Cluj: Editura Dacia, 1980, pp.21-22).

Remarca este într-atît de ciudată încît m-a pus pe gînduri. Am mai scris despre virtuțile lui et caetera aici. Merită să ne gîndim la ea. O vom face, cu voia Dvs., mîine, poimîine, răspoimîine. Sau niciodată..

P. S.  În Ordinea naturală a lucrurilor, António Lobo Antunes declară în cel mai pur stil neserios: "odată cu mine vor muri personajele acestei cărți care se va numi roman, pe care l-am scris în capul meu populat de o spaimă despre care nu vorbesc și pe care, conform ordinii naturale a lucrurilor, cineva, în vreun an oarecare, îl va repeta pentru mine".

P. P. S. Am ales pentru această însemnare simbolul desăvîrșitei încheieri: șarpele ouroboros dintr-un manuscris medieval.


Citiţi în continuare!