sâmbătă, 31 mai 2014

Ce poți face cu o carte (dacă ești bibliofob)


Ce poți face cu o carte dacă nu știi să citești? Sau dacă ești orb? Sau dacă e scrisă într-o limbă necunoscută, nedescifrată încă, inventată de un savant nebun, inexistentă? Sau dacă ești un bibliofob sau un biblioclast? Foarte multe. Prea multe chiar. Iată numai cîteva exemple (luate, firește, tot din cărți):

să o înghiți (ca Roman Melodul într-un vis, ca în Iezechiel, ca în Apocalipsă, ca în Numele trandafirului de Umberto Eco), să presezi ierburi / petale de tulipă între paginile ei (ca eroina din romanul The Mill on the Floss de George Eliot), să-ți exersezi mușchii brațelor cu ea (precum tînărul Tolstoi cu Lexiconul lui Tatiscev), să juri pe litera ei, pe ea însăși (pe Biblie, adică, deși Biblia interzice expres o atare practică), să o porți în buzunarul de la piept, ca să-ți aperi inima de gloanțele dușmanului (mă gîndesc acum la ”Biblia de oțel” evocată de Kurt Vonnegut în Abatorul cinci), să o îngropi la căpătîiul unui bibliofil, împreună cu el, în raclă (am văzut cu ochii mei un caz, în 1988, am găsit un exemplu și în jurnalul lui Samuel Butler), să o ridici deasupra capului (ca preotul în biserică, în unele momente ale liturghiei), să o arunci în capul lui David Copperfield (cînd este obraznic și neastîmpărat), să o arzi pe rug, să o incendiezi (ca în Fahrenheit 451 de Ray Bradbury), să o scuipi, să o afurisești (dacă ești împăratul Iustinian și nu iubești cărțile ereticilor), să omori țînțari, muște (ca Nică a Petrei cu ceaslovul, mulțumesc Mihaela B.), să bați cuie în capul celor care o iubesc...


Citiţi în continuare!

vineri, 30 mai 2014

Literatura pe care o scriu toți cei care nu scriu


În eseul mai mult anecdotic, intitulat Bartleby & Co, Enrique Vila-Matas face (cam haotic) catalogul scriitorilor care s-au lăsat de scris, dar și al scriitorilor care nu s-au apucat niciodată de scris (deși aveau, probabil, geniul de a o face) și care, în consecința acestui fapt extrem de înțelept, nu au fost niciodată scriitori la modul propriu, ci numai la modul figurat, ideal, transcendent, dacă mă pot exprima așa.

S-au lăsat de scris ori au fost obligați să renunțe la scris: Boethius (i s-a tăiat capul), Sébastien-Roch Nicolas Chamfort (ca să trăiască asemenea zeului, i se părea că scrisul nu este o modalitate inteligentă de a trăi), Rimbaud (n-a mai avut chef să scrie), Johann Christian Friedrich Hölderlin & Mihai Eminescu (și-au pierdut mințile), Philip Roth (dacă nu cumva șuguiește), Corina Sabău (fiindcă a început să gîndească precum numitul Chamfort).

Nu s-au lăsat de scris: toți ceilalți, oamenii cu adevărat fericiți :)

Literatura (poezii, proză, tragedii, eseuri etc.) care a rezultat în urma acestor renunțări dramatice a fost numită de Enrique Vila-Matas „literatură negativă”. Sintagma a prins și cronicarii literari de pretutindeni au vorbit foarte serios, academic chiar, despre „literatura negativă”. Expresia numește, ca să trag și o concluzie deșteaptă (înainte de a pune premisele), tot ceea ce fac cei care nu s-au apucat încă de scris (și nici nu au de gînd, spre cinstea lor, să o facă vreodată).

Dacă mai aveam vreo jenă că nu scriu suficient (fiindcă nu pot să scriu, sau fiindcă mi-e lene să scriu, sau fiindcă am găsit ceva mai util de făcut), după lectura eseului propus de Enrique Vila-Matas, rușinea mi-a trecut cu desăvîrșire. Ceea ce recomand și Domniilor Voastre. Din tot sufletul...


P. S. Nu comentez acum cît de pestrițe au fost (cînd au fost) rațiunile celor care s-au apucat de compus „literatură negativă”. Observ, totuși, o anume deosebire (nu mică!!!) între dezgustul lui Arthur Rimbaud (care pleacă în Africa și face trafic de arme), exaltarea mistică a lui Gogol și maladia nervoasă a lui Robert Walser.

P. P. S. La o simplă căutare pe Google a sintagmei „literatură negativă”, am primit 1420 de referințe. ”Negative literature” dă peste 9.900. Semn de belșug...

P. P. P. S. Iată cît de minunat definește „literatura negativă” o doamnă care meditează la „sindromul Bartleby” pornind de la eseul lui Vila-Matas: „Definiția literaturii negative e refuzul unui autor de a scrie, de a publica, precum și sentimentul profund al (auto)deprecierii, artiștii aceștia fiind numiți și artiști ai refuzului”. Ați priceput? Nu? Nici eu :)


P. P. P. P. S. Enrique Vila-Matas, Bartleby & Co, traducere de Ileana Scipione, București: Editura RAO, 2005, 192p.


Citiţi în continuare!

joi, 29 mai 2014

Ars dedicatoria


Într-un articol mai vechi, Șerban Foarță a vorbit de o ”ars dedicatoria”. Sintagma a fost preluată de Ilie Constantin și, poate, de alții (inclusiv de autorul acestei note). După exemple, cei doi poeți se referă mai degrabă la dedicațiile autografe.

Dedicația diferă adeseori de autograf. Prima pare a fi o invenție modernă, dar nu este exclus ca și scrierile din Antichitate să fi fost menite explicit unor mărimi. Va trebui să verific.

O întîlnim la Cervantes, la Laurence Sterne, la Voltaire. Poate lua forma unui poem, a unui prolog, a unei epistole etc. Dedicația numește destinatarul principal al lucrării (un conte, un margraf, un rege, papa de la Roma, un mecena) și cuprinde un mic elogiu al carității sale. Se înțelege că scrierea și tipărirea volumului cutare i se datorează într-un fel sau altul. Descartes mulțumea profesorilor de la Sorbona. Destinatarul este numit, în multe cazuri, protector, are toate însușirile pozitive imaginabile și, îndeosebi, meritul de a fi intuit geniul incomparabil al autorului.

Miguel de Cervantes Saavedra găsește de cuviință să ia în derîdere obiceiul dedicatoriu. Devenise, probabil, în secolul lui, o modă stînjenitoare. Aproape întotdeauna, dedicația prefațează un dar, un cadou. O vreme făcea parte din text (era un așa-zis element paratextual) și se tipărea pe prima pagină a cărții. Mai nou, e autografă.

Autograful este, de obicei, solicitat de un cititor, care vrea să posede nu doar cartea, ci și o mostră din scrisul autorului, o părticică din Creator, un fragment sacru, o relicvă. În librăriile de azi, lumea cumpără o carte și stă la coadă pentru un autograf, nu pentru o dedicație. Mulți scriitori nu sînt atenți (ori se prefac că nu sînt) și redactează autograful sub forma unei dedicații: ”Domnișoarei N., împreună cu întreaga simpatie a autorului”. Dar dacă volumul nu este un dar și nu a fost scris pentru numita domnișoară, dedicația e pur și simplu mincinoasă. Mai cu seamă poeții și-au făcut acest obicei galant. Îl întîlnim totuși și la filosofi și eseiști în egală măsură.

Este greu, foarte greu să compui o dedicație autografă isteață. Mulți autori consideră că autograful ține de genul epidictic (al elogiului) și înșiră baliverne: ”Poetului genial N., părintele meu literar și adevăratul autor al acestei cărți, afecțiunea eternă a modestului său ucenic” etc. etc.

Lucian Blaga, în schimb, era cît se poate de sec: ”Domnului profesor G. Ibrăileanu, cu multă stimă”.

După gustul meu, autograful ar trebui pus pe o carte de vizită, detașabilă. Așa proceda N. Steinhardt. Nu-ți place cartea, păstrezi autograful și o vinzi, o faci cadou de Crăciun sau, horribile dictu, o dai la gunoi. Am scris cu mulți ani în urmă, din imprudență, pe pagina de titlu, un autograf pentru actualul Decan de la Literele ieșene, clasicistul C. L. C. Decanul a vîndul exemplarul din Porunca lui rabbi Akiba la un anticar. Dacă nu s-a luminat la minte (nu mai era posibil), tot a cîștigat ceva. Acum două zile, o doamnă în mare doliu mi-a cerut un autograf. Mi-a întins cu emoție o carte. Se intitula, nu-i nevoie să mai spun, Porunca lui rabbi Akiba.

Am observat că pagina de gardă avea o însemnare deasupra numelui și titlului și am devenit brusc curios. Nu cumva? Da. Da. Da. Clasicistul C. L. C. nu catadicsise nici măcar să anuleze ”dedicația” din 13 februarie 2006.

Ce-i drept, în orice anticariat serios, o carte cu autograful autorului valorează dublu. Cred că pe asta a mizat clasicistul. N-am șters nici eu nimic. Sub dedicația originară, am mai pus una, cu data de 27 mai 2014. Exemplarul a devenit, astfel, de trei ori mai prețios. Mă întreb ce voi scrie peste încă opt ani...

Pînă la urmă, vorba stoicilor, timpul e ciclic, începutul se cuprinde în final, și totul se întoarce mai devreme sau mai tîrziu la sublimul autor.

P. S. În imagine: un autograf al lui Jean Cocteau pe cartea Les enfants terribles, 1929.


Citiţi în continuare!

miercuri, 28 mai 2014

Erotica eretică: noaptea 262


Literatura mai ”nouă” este plină de scene erotice nereușite. De fragmente disparate din anatomia umană, de goluri, frecușuri și fisuri. E prea mult frecuș, în opinia mea. E prea multă aprindere. Dar din cele două bețe atît de intens frecate nu iese fum literar deloc...

Pesemne că, într-un moment metafizic, scriitorii (de ambe sexe) s-au sfătuit și și-au zis: a venit vremea să numim adevărul propriu-zis. Sub comunism nu s-a putut. Acum se poate. E momentul potrivit! Adevărul propriu-zis începe cu P. Sau cu T. Sau cu F. Mai ales, cu F. Ca să vezi, aproape în toate limbile începe cu F... Nu mai trebuie să fim esopici (și timorați). Metaforele nu folosesc la nimic. Lucrul trebuie scris și arătat direct, fără ocolișuri și meandre. Datoria noastră este, așadar, să vădim adevărul gol-goluț. Zis și făcut...

În absența ironiei (și umorului), scenele erotice din poezia și proza actuale sînt, toate, de un grotesc infantil. Nu mă voi obosi cîtuși de puțin să citez vreun pasaj...

Am dat ”unfriend” tuturor acestor guralivi de ambe sexe. Am plivit cu spor grădina Domnului. Le-am dat un brînci în neant. M-am săturat de sexul nebun, de nevroze și afecțiuni venerice. Nu vreau să fiu nymphomaniac! Proza erotică (arta în general) nu este neapărat o chestiune de curaj. Nu spun o noutate: curajul e necesar îndeosebi cînd sari cu parașuta de la 10 mii de metri înălțime, cînd zbori cu Malaysia Airlines, cînd mergi în jungla Amazonului, printre fiare, cînd cazi într-un somn adînc...

Secretul e vechi. Îl știau deja Apuleius și Boccaccio. Nu-i suficient să numești lucrurile (asta se face la Anatomie), nu-i suficient să fii îndrăzneț, sfidător, eretic. Dincolo de publicul puritan, există și cititori inteligenți. Ei pricep și fără să li se arate cu degetul ceva. În fond, pornografia e pentru naivi, inocenți și leneși. Reduce materia cenușie...

Isprava estetică stă mai degrabă în sugestie. În amănuntul de ordin revelatoriu. Se înțelege aproape de la sine: nu există lucru mai anevoios. Ce-i drept, fără un cititor isteț (și lipsit de inhibiții) nu poate exista literatură erotică. Prin urmare: cum este posibilă o astfel de literatură? Răspunsul e simplu. Fiind la fel de ingenios ca povestitorii din O mie și una de nopți. Nimic nu e mai direct și mai crud decît acest pasaj. Iată:

”La chemarea aceea atît de temeinică, Aluniță o înșfăcă pe copilandră pe după șolduri și ținti acadeaua cea vînăturoasă drept înspre poarta slăvilor și, îndemnînd-o pe cripta de cleștar, o duse de ajunse iute la pragul biruințelor. Pe urmă o aduse să ocolească de la drumul cel mare și o îmboldi amarnic, pe un drum scurt, drept înspre poarta culmilor; dar întrucît vînătura șovăia dinaintea strîmtimii acelei porți întrezidite, sili strunga, spărgînd capacul olului, și se pomeni atunci ca acasă, de parcă întocmitorul ziditurii ar fi luat măsurile dintr-amîndouă părțile deodată. Apoi își duse mai departe căutările, cercetînd pe îndelete sukul de lunea, tîrgul de marțea, bazarul de miercurea și iarmarocul de joia. Pe urmă, după ce dezlegă astfel tot ceea ce era de dezlegat, se odihni, ca un musulman cucernic, la intrarea de vinerea. Și așa fu cu călătoria de cercare a lui Aluniță și a țîncului său prin livadia copilandrei” (O mie și una de nopți, noaptea 262, volumul 5, traducere H. Grămescu, p.48).

Nu am citit niciodată în marchizul de Sade, în Teresa filosoafa, în Philip Roth ceva mai destins (și mai nobil) decît scena erotică descrisă în noaptea 262, în care anatomia devine o geografie fabuloasă.

P. S. În imagine:  Jean-Honoré Fragonard (1732 - 1806): Le verrou (detaliu, 1774 - 1778).


Citiţi în continuare!

marți, 27 mai 2014

Rîsul postum


Cînd a murit poetul Mihai Ursachi, acum zece ani, lumea a găsit de cuviinţă să-şi exprime durerea poetic.

Dincolo de ineditul ei, orice moarte este puţin caraghioasă. Dar ceea ce s-a petrecut atunci, la Idele lui martie 2004, mi s-a părut de un caraghioslîc desăvîrşit. Oamenii se străduiesc să transforme în ridicul orice. Şi pînă la urmă reuşesc.

Pagina funerară a gazetelor s-a umplut de o luxuriantă literatură elegiacă. Metaforele cele mai fistichii şi mai greu de priceput au covîrşit anunţurile de doliu. Durerea pricinuită de moartea neaşteptată a poetului a primit forme premeditat lirice. Supravieţuitorii au socotit pesemne că în cazul unui liric eminent nu poţi vorbi simplu şi pe înţelesul celorlalţi. E preferabilă o rostire de tip oracular, din care să se deducă nu doar suferinţa, ci şi formele poematice pe care le ia, în sufletul nostru, această suferinţă ascuţită.

Dacă am băgat bine de seamă, suferinţa pricinuită de dispariţia unui romancier este de o altă esenţă faţă de suferinţa la dispariţia unui poet. În primul caz, suferinţa se traduce printr-o predispoziţie epică, revărsată diluvial în naraţiuni fluviu. În al doilea, prin compunerea de versete cu o semnificaţie impenetrabilă.

De exemplu, s-a spus în acele zile de maximă tristeţe că poetul Mihai Ursachi s-a îndreptat spre tărîmul Metaforei Pure sau, într-o variantă uşor teologală, către regiunea Verbului Atemporal. Simpla constatare a direcţiei în care s-a îndreptat defunctul nu a părut, totuşi, suficientă. De aceea s-a făcut completarea că, în această călătorie supremă, ilustrul poet navighează solitar într-o arcă, înfruntînd furtunile pe oceanul postumităţii. Nu a fost destul.

S-a făcut precizarea, în fond, inutilă, că, în sufletele noastre, Mihai Ursachi va rămîne veşnic prezent, asemenea unui Inel cu enigmă (e titlul primei sale cărți).

Orice suferinţă exprimată verbal devine oarecum suspectă de la sine. Însăşi afirmaţia că “suferinţa ne răpeşte cuvintele”, făcută la microfon sau aşternută în scris, pare un semn al contrafacerii. Durerea adevărată e taciturnă, presupun. Singura ei formă autorizată este de ordin somatic. Secreţia glandelor lacrimale (şi uneori a nasului) vorbeşte pe deplin despre o trăire negativă, aflată în afara oricărui dubiu. Cînd retorica se amestecă în manifestările somatice, apare, din partea celor neafectaţi de vreo durere anume (e firesc să fie şi din aceştia), suspiciunea.

De fapt, suferinţa este, de cele mai multe ori, o reacţie pentru ceilalţi, o trăire care face parte dintr-un spectacol laborios, în care există privitori şi, în afara protagonistului expus la vedere sub coroane somptuoase, figuranţi înlăcrimaţi. Adeseori, din păcate, figurantul doreşte să treacă drept protagonist. Pentru că nu poate (şi nici nu ţine morţiş) să schimbe locul cu actorul principal (id est personajul din raclă), figurantul se manifestă cît mai zgomotos. Şi, după vechi cutume, cît mai liric.

În definitiv, nimeni nu are nici cea mai vagă reprezentare a morţii. Nu ştim ce e moartea. O trăim doar ca spectacol anticipativ. Eu însumi, oricît mă străduiesc, nu-mi pot închipui un univers din care să fiu absent. Universul nu se poate dispensa de preţioasa mea făptură. Şi totuşi…

Pentru orice muritor care nu şi-a împlinit încă soarta prescrisă de silogismul dispariţiei inevitabile, moartea înseamnă, de fapt, ceremonie a despărţirii de altul. E bine, cred, s-o întîmpinăm în reculegere.

Mihai Ursachi avea un foarte acut simţ al comicului. Cînd l-am cunoscut, obşnuiam să ne plimbăm pe un traseu care ducea inevitabil la o străduţă cu numele Vasile Conta, unde se afla un atelier fotografic. Într-o vitrină, meşterul fotograf îşi expusese produsele. Pe atunci (eheu, fugaces…) fotografiile se lucrau îndeosebi în alb-negru (sau în sepia). Din impulsul creativ de a insufla viaţă îngheţatelor efigii cenuşii, meşterul roşea cu creion chimic buzele damelor şi colora în azuriu pupilele domnilor. Rezultatul era de un grotesc definitiv.

De fiecare dată, Ursachi mă trăgea de mînă şi se posta ferm în faţa vitrinei. Privea mai întîi cu o mină foarte serioasă caricaturile, îşi schimba poziţia şi unghiul de vedere, după care împungea solemn cu degetul în sticlă. Venea şi momentul în care nu mai rezistam. Din adîncurile tenebroase ale fiinţei noastre urca, lipsit de orice respect pentru măiestria absolut senzaţională a fotografului, un hohot de rîs dezlănţuit. Şi oarecum indecent. Trecătorii nedumeriţi ne priveau cu severitate şi, adeseori, cu oarece reproş. Nu înţelegeau, desigur, veselia noastră şi nici modul ei public de a se rezolva.

Pentru acest motiv, nici nu vreau să mă gîndesc cum va fi reacţionat poetul în faţa durerii noastre, la fel de caraghioasă ca şi ilariantele fotografii.

P. S. În imagine: Maurice Quentin de La Tour (1704 - 1788): Autoportrait à l'index (1737).


Citiţi în continuare!

luni, 26 mai 2014

Frumuseți orientale


Despre descoperirea tîrzie a frumuseții feminine am mai scris. Revin cu o notă orientală.

Mult mai puțin inhibat decît scriitorii europeni (laici și religioși, deopotrivă) este naratorul din O mie și una de nopți. Portretele feminine sînt de o mare frumusețe și îndrăzneală. Voi ilustra această constatare prin cîteva descrieri:

Prima:

”...văzu că era o copilandră cu trup zarif și subțietic, chiar ca un tipar în ce privește sînii gogoneți și îmbolditori, în ce privește drăgălășenia, nurii și frumusețea ei și în toate desăvîrșirile boiului și ale călcăturii sale; fruntea îi era albă ca lucirea dintîi a lunii pline, ochii ca ochii gazelelor, sprîncenele ca un pătrar de lună la vremea ramadanului, obrajii ca bujorul, gura ca pecetea-lui-Solomon; chipu-i ca luna plină la răsăritul ei, sînii cei doi ca două rodii gemene; cît despre pîntecul ei tînăr, și mlădiu, și unduitor, se ascundea sub haine ca o scrisoare scumpă în sulul care o cuprinde” (volumul 1, noaptea 9, ediția de la BPT din 1978, traducere de H. Grămescu, p.98).

A doua:

”...pe pat se afla o copilandră minunată, cu niște ochi babilonici, cu un trup drept ca litera aleph” (noaptea 9, volumul 1, p.99).

Aș nota, în treacăt, că frumusețea din O mie și una de nopți este departe de frumusețea astenică și filiformă la modă în zilele noastre. Fata are trupul drept ca litera aleph, dar, cu siguranță, mai bogat, mai împlinit decît o linie verticală și subțire. Comparația cu litera aleph revine în noaptea 138: ”în domneasca ei singurătate, boiu-i se subțiase taman cum se cerea și era drept ca litera aleph” (volumul 3 bis, p.199), dar și în noaptea 170: ”o fetișcană dreaptă precum litera aleph” (volumul 5, p.99).

Portretul feminin devine adesea o caligrafie delicată, în care apar, în chip firesc, termeni din arta scrierii: ”Pîntecul ei are niște gropițe adumbrite și atît de armonios îmbinate, ca literele arăbești de pe pecetea unui scrib coft din Egipt” (noaptea 176, volumul 4, p.147).

Alta:

”Atunci fetișcana își întinse încheieturile și, una cîte una, își scoase cu gingășie hainele și, la urmă detot, șalvarii de mătase neprihănită. Și atunci, de dedesubt, cioplite din marmură, coapsele i se iviră în slava lor, deasupră-le cu muncelul cel dulce și strălucitor, și rotunjit, și falnic, și cu pintenul cel înmiresmat cu gropițe trandafirii și revărșînd o miroznă de mosc, ca un strat de dediței; și cu un piept împodobit cu două rodii gemene, rotunjite împărătește și încununate cu bumbii lor” (noaptea 47, volumul 3, p.25).

Pasajul de mai sus este aproape hermetic și, totuși, destul de explicit pentru orice cititor isteț.

Alta:

”...o copilandră sprintenă și durdulie se ivi zîmbitoare, cu picioarele goale pe marmura spălată; și ținea în mîini, de teamă să nu și le ude, pulpanele șalvarilor ei ridicate pînă la jumătatea coapselor; mînecile-i erau de asemenea ridicate pînă deasupra subsuorilor, care se iveau din umbra brațelor albe. Și nu mai știui de ce se cădea să mă minunez mai mult, de armurii ei, stîlpi de alabastră, ori de brațele-i de cleștar. Gleznele-i gingașe erau cercuite cu zurgălăi de aur împodobiți cu pietre scumpe, iar la încheieturile subțiri ale mîinilor sclipeau două perechi de brățări grele, cu fel de fel de focuri; la urechi, niște cercei de mărgăritare minunate; la gît, o salbă din trei rînduri de nestemate rare; peste păr, o năframă dintr-o țesătură subțire, înstelată cu diamante” (noaptea 122, volumul 3 bis, p.99).

În fine, ultima descriere pe ziua de azi:

”Or, Sett-Donia, la ceasul acela, dormea pe divan. Și nu era înveșmîntată decît numai cu străvezimea pielii sale de iasomie” (noaptea 135, volumul 3 bis, p.177).

Ce-ar mai fi de spus? Nimic.

P. S. Marià Josep Maria Bernat Fortuny i Marsal (1838-1874): La odalisca (1862).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 24 mai 2014

Ochi babilonici


În noaptea a noua din șirul lung al celor O mie și una de nopți, o copilă are trupul drept ca litera aleph și ochi babilonici.

Pentru povestitorul arab, se înțelege, Babilonul nu poate fi cetatea desfrîului (ca în Apocalipsă), ci cetatea magicienelor, a farmazoanelor. Ochii babilonici înseamnă, în acest caz, ochi fermecători, ochi care au puterea să-ți ia mințile și să te răpească în al nouălea cer (dacă tot am numit noaptea a noua).

Rămîne, totuși, peste putința imaginației mele modeste încercarea de a defini ochii fetei. Nu știu dacă sînt căprui, verzi, negri, albaștri (sau o combinație întunecată de culori, ca la Flaubert în portretul Emmei Bovary). Prin urmare, nu pot să mă exprim decît tautologic: copila cu ochii babilonici are cu adevărat ochi babilonici. Cei mai misterioși ochi cu putință, așadar.

La fel, nu am nici o reprezentare a literei aleph din alfabetul arab. Știu numai că este desemnată printr-o linie verticală, subțire.

P. S.  Nimic nu poate sugera niște ochi babilonici. În consecință, am ales o imagine la pura întîmplare, o caligramă realizată de artistul Nihad Dukhan.


Citiţi în continuare!

vineri, 23 mai 2014

(Im)postúri


Am citit, după cum am spus și altădată, în toate postúrile și pozițiile posibile (și numai):

în picioare, plimbîndu-mă prin curtea școlii, în recreații întotdeauna prea scurte, cu manualul de Anatomie deschis la lecția despre ”reproducere” (doar eu puteam fi scos la tablă pentru această temă dubioasă), așezat la o masă lungă, din fundul ”sălii profesorilor” de la BCU, alături de amicul L. P. (și protejat de generozitatea neuitatei doamne Cornelia Mîță), culcat pe burtă, pe spate (în pădurea de la Ciric, pe malul iazului cu același nume, pe acoperișul blocului), întins pe-o parte, într-o rînă, cu capul sprijinit în mîna stîngă, amorțită de efort și apăsare, pe podeaua odăii, răcoroasă, ori în pat, mai ales în pat.

Din lipsă de calciu și magneziu, hélas, azi nu mai pot citi așa. Oasele mele au mare nevoie de săruri, de aminoacizi, de fosfați...

Într-o viață care tinde să devină supărătoare prin lungime (și lipsă de consistență), am cunoscut, firește, cititori mult mai interesanți decît subsemnatul. Și în postúri absolut inedite. Pe unul dintre ei l-am întîlnit, cu mulți ani în urmă, într-o tabără literară, dintr-o așezare situată nu departe de Vălenii de Munte. Eram cazați într-un fost conac boieresc, cu două caturi și saloane lungi, tenebroase (ca în pavilioanele de la Socola).

Insul cu pricina se retrăgea într-un foișor, se învîrtea în cerc, cu o carte în mînă, și mima o abstragere completă, deși, probabil, nu era deloc indiferent la privirile invidioase ale celor din jur (și, mai cu seamă, la șoapte, la zgomote). Lumea îl arăta cu degetul și îl numea admirativ ”Noullabiș”. În treacăt fie spus, Noullabiș n-a atins niciodată notorietatea celui vechi, fiindcă a avut norocul să nu fie zdrobit de un tramvai, la miezul nopții, și n-a scris nimic, absolut nimic.

Totul ar fi fost perfect banal, dacă în foișorul poetului n-ar fi urcat, de trei ori pe zi, o orchestră de suflători. Existau și alămuri, și tobe, și tube, și fligornuri. La un semn al dirijorului orchestra pornea să țipe. Ceva ca un muget ne lovea timpanele, haotic. Și, totuși, individul se păstra imperturbabil și concentrat, în mijlocul grupului muzical, și continua să citească din tomul lui masiv. De îndată ce orchestra pleca, își relua mersul în cerc. Raza foișorului nu era mai mare de trei metri...

Dar poziția / postúra cea mai originală a fost închipuită (și, fără nici o îndoială, pusă în practică) de către Mihai Ursachi, pe cînd se găsea în America. Poetul a pretins (și avem toate motivele să-l credem pe cuvînt) că a citit Sein und Zeit, tratatul din 1927 al lui Martin Heidegger, într-o singură după amiază, înotînd pe spate în valurile Oceanului Pacific. Nu peste mult, Mihai Ursachi și-a trecut doctoratul cu profesorul Ronald Werth de la Universitatea Statului Texas, o somitate în domeniul germanisticii. L-am căutat pe Google. N-a fost deloc o surpriză pentru mine: doctorul Werth, savantul unanim prețuit, nu există...

Cam atît pentru astăzi...

Fug la lansarea revistei Poesis international (ora 18, în librăria Avant Garde din Lăpușneanu), să mă întîlnesc cu poeții Claudiu Komartin și Radu Vancu...

P. S. Jean Baptiste Camille Corot (1796 - 1875): La liseuse couronnée de fleurs ou la muse de Virgile (1845).


Citiţi în continuare!

joi, 22 mai 2014

Frica domnului primar de Bordeaux...


Într-un eseu despre frică (I, 18), Michel de Montaigne enumeră și comentează sarcastic o seamă de fapte pe care le-a aflat, neîndoielnic, din cărţi. Nici unul măcar nu-şi are originea într-o experienţă personală.

Cînd un oarecare senior de Bourbon asediază Roma, un soldat se aruncă din înaltul zidurilor cetăţii, cuprins de teamă, cu tot cu stindard (ceea ce-i sublinia şi mai mult laşitatea).

Un alt caz, tot din cărţi. În timpul unei bătălii, un anume împărat Theophil (numele precis şi identitatea reală nu contează) rămîne împietrit pe cal, pînă cînd unul din aghiotanţi se vede nevoit să-l tragă de manta şi să-l ameninţe cu moartea, pentru a-şi veni în simţiri.

Un al treilea caz, tot din cărţi. În timpul războaielor punice, un întreg corp de armată roman (cam zece mii de pedestraşi), cuprins de teroare, se aruncă asupra cartaginezilor şi-i zdrobeşte, acţionînd din frică acolo unde ar fi trebuit să acţioneze din impulsul contrar.

Mai departe. Montaigne constată că o frică actuală e mai cumplită decît faptul doar prezumat al morţii (viitoare), văzut, deci, ca simplă virtualitate. Mulţi, se spune, posedaţi de teamă, îşi pun ştreangul de gît. Aşadar, prezentul fricii pare, adeseori, mai redutabil decît imediatul doar posibil al morţii. Frica distruge toate ierarhiile raţionale, toate certitudinile şi convingerile. Cît timp este încă departe, moartea nu reprezintă cel mai de temut lucru. Cel mai redutabil dintre toate, constată Montaigne, este expresia corporală a fricii înseşi, indiferent de mobilul ei.

În consecinţa acestei remarci, filosofia îşi pierde scopul şi prestigiul. Dacă a filosofa înseamnă a învăţa să mori, cum afirmă ritos Montaigne, metafizica devine o simplă vanitate: moartea în sine (universală) nu are tăria unei fricii episodice.

Şi o ultimă informaţie pe care am ţinut-o, cum se spune, pour la bonne bouche. După ce a inventariat meticulos toate chipurile spaimei şi l-a acuzat pe om (un om generic, de altfel) de iraţiune, Montaigne, care a fost şi primar al oraşului Bordeaux, s-a confruntat, în sfîrşit, cu una dintre ele, nu cea mai mică.

Prin 1585, oraşul Bordeaux şi ţinutul din juru-i cad pradă ciumei. Dintr-un impuls subînţeles, seniorul de Montaigne părăseşte aşezarea printre cei dintîi cetăţeni. Dă bir cu fugiţii. Nu stă să-şi explice motivul acestei fugi ruşinoase. Ciuma reală nu lasă loc pentru deliberare. Poţi compune un eseu numai dacă te întîlneşti cu epidemiile livreşti. Cînd ai de-a face efectiv şi direct cu molima, nu-i chip să lupţi. Şi nici să încerci comentarii foarte ascuţite.

Aşa va fi conchis, pe bună dreptate, şi prea grăbitul Montaigne, arătînd, astfel, că pricepea de minune deosebirea dintre o ameninţare adevărată şi una doar povestită...

A rămas un singur lucru: să aflăm răspunsul la întrebarea care urmează în mod firesc: a procedat Michel de Montaigne, în această împrejurare nefericită, din prudenţă (care e o virtute) sau dintr-o comună laşitate (care e un viciu)?

Nu aflu cele mai potrivite cuvinte pentru a formula un răspuns. Şi nici nu mă grăbesc.

P. S. În imagine: Jusepe (José) de Ribera (1591 - 1652), Tityos (1632), fragment. O prezentare engleză a pictorului spaniol afirmă că Jusepe de Ribera a fost un pictor ”tenebrist”. Uriașul Tityos a fost pedepsit de Zeus pentru că încercase s-o agreseze pe Leto.


Citiţi în continuare!

miercuri, 21 mai 2014

Frumusețea


Cititorii au întîmpinat cu vădit scepticism afirmația din nota de ieri, ceea ce nu face decît să mă bucure. Nu cred, totuși, că am fost prea îndrăzneț. La vîrsta mea, nici nu mi-ar șade bine să am îndrăzneli. Sigur, este vorba numai de o ipoteză, de o bănuială, de o conjectură plăpîndă. Nu am cum să aduc aici toate dovezile. Dar am adunat cîteva.

Ipoteza mea sună în chipul următor: frumusețea (de orice fel, dar îndeosebi cea fizică) este o invenție (destul de) recentă. Nu-i la mijloc nici un paradox. Nu vreau să șochez, să uimesc, să produc palpitații doamnelor. Și, de altminteri, nici nu cred că am astfel de puteri magice.

Primul argument este unul de ordin lingvistic. Termenul grec kalos însemna mai degrabă bun, potrivit, izbutit și abia în subsidiar frumos. Conotația de frumos / frumusețe este un adaos tîrziu. Cînd voiai să lauzi abilitatea unui pantofar din Atena, spuneai despre papucii lui că sînt kala, buni, bine realizați, potriviți pentru piciorul unui mușteriu. Nu sugerai prin kalos cine știe ce calități estetice ale produsului, ci trăinicia lui.

Pentru a desemna frumosul, scriitorii latini au folosit adjectivele ”pulcher” și ”formosus”. Cel dintîi are o etimologie incertă. Al doilea, vine de la forma, - ae, cuvînt care nu mai trebuie tradus. Din ”formosus” a venit în română termenul frumos. A existat, în secolul al IX-lea, și un papă cu numele Formosus, care a avut un potificat foarte scurt (din 891 pînă în 896, cînd a murit) și despre care există o poveste interesantă, fiindcă a fost judecat postum, în așa-numitul synodus horrenda, cadaver synod. Sărmanul papă a fost pur și simplu dezgropat (în ianuarie 897) și a participat la proces în acest mod impropriu. Trebuie să fi fost un spectacol destul de vesel..

Pulcher este tradus în dicționare prin ”frumos, bun, demn de laudă, excelent”. La Horatius, ”pulchra dies” înseamnă ”zi fericită”. Kalos și pulcher semnalau, înainte de orice, excelența unui lucru și abia apoi înfățișarea lui.

De altfel, iar acesta ar putea fi al doilea argument, grecii și romanii (dar și teologii medievali) au făcut rar comentarii de natură estetică. Aș menționa, în treacăt, că estetica însăși este o disciplină modernă. Immanuel Kant vorbește despre ”frumos” și ”sublim” în Critica facultății de judecare. În partea cu acest nume din Critica rațiunii pure, Kant vorbește despre spațiu și timp (condiții a priori ale sensibilității). Simțul estetic se trezește abia în secolul al XVIII-lea. Pînă atunci, oamenii trăiseră într-o lume de ”bunuri”, de lucruri și ființe izbutite.

Deocamdată, din punct de vedere teoretic, cam atît. Să trecem la practică. Am spus ieri că oamenii au început să vadă frumusețea fizică a femeii abia după nașterea esteticii. Pînă în secolul lui Immanuel Kant (1724 - 1804), fuseseră orbi. Dacă nu ai învățat să percepi frumosul, pur si simplu nu-l percepi.

Iată cît de vag rămîne Lucius Apuleius (c. 125 - c. 170) în Măgarul de aur, cînd trebuie să descrie o femeie frumoasă:

”...apăru o a treia [tînără fată], de o frumusețe răpitoare. Grația ei fără pereche și via strălucire a divinilor săi obraji o arată a fi Venus, așa cum trebuie să fi fost cînd era fecioară. Corpul său gol și fără nci un voal permitea să i se vadă desăvîrșita frumusețe a formelor, cu excepția frumosului său sex, pe care-l umbrea un diafan văl de mătase. Zefirul, din cale afară de curios, suflînd cu dragoste, în nebuna lui zburdălnicie, cînd umfla și îndepărta vălul, lăsînd să se vadă floarea castității, cînd cu o suflare mai puternică îl apasă și-l lipește strîns de trupul zeiței, făcînd să-i iasă perfect în relief fermecătoarele rotunzimi ale membrelor. Două culori izbeau mai întîi ochii la vederea zeiței: albeața strălucitoare a corpului, pentru că ea se cobora din înălțimile cerului, și azurul veșmintelor, pentru că ieșea din adîncurile mării” (traducere de I. Teodorescu, sublinierile în bold îmi aparțin).

Apuleius nu pare a vedea cu adevărat ceea ce prezintă în mult prea multe propoziții (trupul unei femei). Pentru a sublinia frumusețea fetei (care o interpreta pe Venus), el exclamă tautologic: Venus era de o frumusețe extraordinar de frumoasă. Nu mai pun la socoteală exprimările pur retorice, de felul ”floarea castității”, nici adjectivele în superlativ, care nu spun de fapt nimic.

La Apuleius, nu numai limbajul frumuseții este sărac, dar și văzul. Nu era deloc vina lui. Frumusețea Venerei îl orbise...

P. S. Despre portretul păstoriței din Cîntarea cîntărilor îmi propun să scriu altă dată. Unii comentatori ai poemului l-au găsit grotesc.

P. P. S. În imagine:  Hans Zatzka (1859 - 1945), Ambrosia, nimfa ploii.


Citiţi în continuare!

luni, 19 mai 2014

69 bis


Nu voi face o postare lungă, fiindcă nu este prea mult de spus.

Am mai scris despre titlurile cărților, inclusiv în volumul Porunca lui rabbi Akiba, care se mai găsește, de altfel, în subsolul editurii Polirom și poate fi achiziționat de aici, la un preț de nimic. Astăzi prețurile de nimic se numesc prețuri promoționale :))

În secolul 21, nimeni nu-și mai poate permite un titlu cenușiu, fad, alb. Autorul trebuie să șocheze, să atragă atenția unui cititor tot mai distrat, tot mai abulic. Sînt deja mult prea multe cărți în librării. Nu avem timp nici măcar pentru a citi în mare grabă titlurile tuturor cărților dintr-o librările obișnuită (din librăria Junimea, să zicem). La fiecare 40 de secunde, se tipărește în lume un titlu nou. La fiecare 40 de secunde, un scriitor cere îndurare și milă. Te apucă rîsul :)

Ca atare, ne plimbăm anxioși printre rafturile ticsite de volume, ne sfătuim cu librarii (”Nici nu știu unde să mai depozitez cărțile!”, îmi spune doamna de la Junimea), ne consultăm prietenii, rudele, dușmanii și criticii literari (sînt și ei buni la ceva, uneori, deși o recenzie oricît de laudativă ar fi nu-ți aduce nici un cumpărător în plus), ne uităm la copertă, la titlu, la subtitlu (cînd există unul), la prefață, la cuprins, la indexul de nume și materii, la subțirimea / grosimea cărții (contează, vai, și ele), și, nu în ultimul rînd, la preț.

Mai ales la preț. Lumea a sărăcit brusc. Față de 2008, vînzările de carte au scăzut în medie cu 30 - 40 la sută. Enorm! Prin urmare, orice amănunt contează, orice virgulă, punctul din final.

Ce să mai zic de titlu? Scriitorul trebuie să fie mai inventiv ca Satana-Șeitan, mai isteț decît negustorul de brașoave în țara mincinoșilor (în Creta, va să zică), mai vocal decît gondolierii din Veneția, mai amabil decît bărbierii din Sevilla, mai zgomotos decît vînzătorul de ”Aspius aspius” din hala de pește a Atenei. Într-un cuvînt, trebuie să fie priceput. Dar, la urma urmelor, tocmai asta e meseria lui. Dacă a ales să înșire cuvinte pe hîrtie (sau pe ecranul calculatorului), ”words, words, words”, cum spune prințul Hamlet într-o replică din Hamlet, se cuvine să pună titluri măcar interesante. Adeseori, nu pune. Și tot el se plînge că nu are mușterii...

Din acest punct de vedere, în treacăt fie spus, Breviarul sceptic, nu a fost un titlu fericit. Puteam găsi ceva mai picant, dacă nu mă încăpățînam, în vara lui 2012, să caut un nume foarte simplu pentru o carte despre simplitate. Dacă titlul nu a fost cel mai fericit, conținutul cărții (spun criticii literari și filosofii anglo-saxoni) este mai presus de elogii. Cu puțină bunăvoință, detalii despre acest ”produs editorial” găsiți din belșug aici.

Nu-i deloc facil să pui un titlu inedit și seducător. Am mai spus: e nevoie de inventivitate și bravură. În vremea lui Eminescu, o carte de poezii se putea numi Poesii. O carte de povestiri, Povestiri. Astăzi, nu. Înainte de a fi original și sfidător, un titlu trebuie să producă un frison în ființa cititorilor, o cutremurare. Pentru a găsi ceva potrivit, e nevoie de geniul și norocul lui Eugène Ionesco. Cîntăreața cheală, iată un titlu cu adevărat reușit!

Un tînăr prozator român și-a intitulat romanul de debut, apărut în 2004, 69. Într-o lume a cărei Biblie a devenit de multișor Kama Sutra, semnificația cifrei este știută, cred, și de către copii. 69 desemnează un joc erotic, lipsit de consecințe. La fel de bine putea fi și 11, care desemnează tot un joc erotic. Sau 33. Titlul nu este neapărat unul foarte nimerit, e numai un titlu îndrăzneț prin raport cu mentalitatea autohtonă, exprem de puritană.

Deschizînd deunăzi romanul lui Ryū Murakami, În supa miso, am observat că prozatorul - care și-a făcut un obicei de succes din a descrie industria niponă a sexului tarifat -  își intitulase o proză mai veche, tipărită în 1987, tot cu cifra 69 (Shikusuti Nain). Se cuvenea, prin urmare, ca romanul de la Polirom să se intituleze 69 bis sau chiar 96, dat fiind faptul că, în manualele serioase de amor, există mai mult de o sută de figuri sexuale, iar pentru cei care iubesc cu adevărat o infinitate.

Glumesc, firește. Dacă nu mă credeți, vă rog să cercetați...

P. S. Imaginea din deschiderea acestei note este o reproducere a unei picturi murale de la Pompeii (sec. I). Ea îi înfățișează pe Afrodita și Ares.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 17 mai 2014

Cărțile și moartea


”Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind!” (Către sine, II: 3).

Cînd Marcus Aurelius notează acest îndemn ciudat (cel puțin pentru cititorul de astăzi), el se gîndește, de fapt, la un singur om: la el însuși. Împăratul nu a intenționat niciodată să scrie o carte propriu-zisă, precum Seneca, precum prietenul Fronto. Și cu atît mai puțin să o publice.

Însemnările lui au avut din capul locului un singur destinatar. Și acest destinatar nu a fost altul decît Marcus Aurelius Antoninus Augustus (121 - 180). N-a voit să fie învățătorul altcuiva. N-a sfătuit pe nimeni. A scris pentru sine, așa cum arată titlul meditațiilor sale: Ta eis heauton: Către mine însumi.

Scria noaptea, în puținul timp rămas liber, pe cîmpul de luptă, în cortul de ostaș, luminat precar, în lungile și obositoarele campanii purtate la granițele imperiului, prin ”țara quazilor, pe malul rîului Granua” (adică în Panonia de azi), cum precizează într-un rînd (Către sine, I: 17), prin ținuturile triburilor germane, în Galia ori în Asia Mică. Nu a avut deloc vanitate de autor. Vreme de mai bine de un mileniu, lucrarea lui a fost foarte puțin cunoscută.

Observațiile împăratului, scrise în limba greacă (și nu în latină), între anii 170 și 180, au fost tipărite abia în 1558, după un manuscris azi pierdut.

Prin urmare, îndemnul ”Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind!” este adresat numai și numai sieși. El poate fi interpretat, desigur, în multe feluri.

Ar fi, mai întîi, strigătul de exasperare al unui cititor pătimaș, care înțelege dintr-o dată puținul folos adus de cărți. Ar reprezenta astfel un reproș adus omului care citește în loc să fie. Reproșul este perfect stoic. Seninătatea, apatheia nu se obțin prin răsfoirea cărților, ci prin exercițiu spiritual, prin meditație asiduă la faimă, natură și moarte.

Ar fi, în al doilea rînd, o respingere a unui soi de cărți cu mare trecere în secolul lui Marcus Aurelius: scrierile autorilor sofistici și neserioși. Să ne amintim că amicul și profesorul lui, retorul Marcus Cornelius Fronto, a redactat o Laus fumi et pulveris, dar și o Laus neglegentiae, lucrări frivole și de amuzament (am comentat aceste elogii paradoxale aici). Și această respingere este perfect stoică. Seneca i-a ridiculizat și el pe sofiști.

În concluzie, convingerea lui Marcus Aurelius pare să fi fost aceasta: cînd te confrunți cu bătrînețea, cu fragilitatea ființei umane, cu moartea, cărțile (și lectura) sînt de puțin folos.


P. S. În imagine: Pieter Claesz (c. 1596 - 1660), Vanité : nature morte avec le tireur d’épine (1628).



Citiţi în continuare!

vineri, 16 mai 2014

Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind...


Mă întreb de multă vreme ce a vrut să spună împăratul Marcus Aurelius, cînd a făcut îndemnul: ”Înlătură deci setea de cărți, ca să nu mori cîrtind”...

De ce nu poți muri liniștit dacă posezi cărți și dacă le citești? Este lectura un obicei vătămător? Ce legătură există între citit și moarte?

Firește, ca filosof stoic, Marcus Aurelius citise diatriba în contra cărților și lecturii din scrierile lui Seneca. Dar Seneca își argumentase disprețul. A răsfoi multe cărți este o formă de agitație nedemnă de un filosof. Cine face filosofie se află în căutarea liniștii și a seninătății. În fond, pe principiul ”non multa sed multum”, Lucius Annaeus Seneca nu blamează lectura în sine, ci obiceiul amicului său Lucilius de a frunzări cărțile, fără a se opri asupra uneia dintre ele.

În schimb, Marcus Aurelius este mult mai sever. El pare a condamna Cartea, nu cărțile. Îmi vine greu să înțeleg aversiunea lui. Contexul nu este lămuritor. Marcus Aurelius scrie (Către sine, II: 3, traducere de M. Peucescu și D. Burtea):

”Tot ce se petrece în univers este o dovadă că există o providență divină. Tot ceea ce aparent vine de la soartă sau de la întîmplare nu se petrece în afara naturii, ci este urmarea unei urzeli și a unei înlănțuiri de cauze, rînduită de providență. Toate curg dintr-un astfel de izvor...”.

Și apoi, la sfîrșitul însemnării, aproape fără legătură cu introducerea: ”Acestea să-ți fie de ajuns, de vreme ce sînt principii esențiale. Înlătură deci setea de cărți, ca să nu mori cîrtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulțumit, senin și recunoscător din toată inima zeilor”.

Începutul notei ne asigură că există o providență și o ordine în toate cele. Totul e guvernat de necesitate. Sfîrșitul reprezintă o condamnare fără apel a cărților. Care e legătura dintre început și sfîrșit? Aparent (și nu numai), nici una. Saltul este prea mare. Lumea se supune providenței. Deci înlătură setea de cărți. Non sequitur, ar fi exclamat filosofii medievali. Concluzia nu urmează din premise.

Nici versiunea franceză a fragmentului nu ne ajută. Iată cum traduce pasajul în cauză Mario Meunier:

”Les oeuvres des Dieux sont pleines de providence; celles de la Fortune ne se font pas sans la nature ou sans être filées et tissées avec les événements que dirige la Providence. Tout découle de là... Que cela te suffise et te serve de principes. Quant à ta soif de livres, rejette-la, afin de ne pas mourir en murmurant, mais véritablement apaisé et le coeur plein de gratitude envers les Dieux”. Nu există nici o divergență între traduceri. Și în română, și în franceză, sensul pasajului este același...

Este posibil ca editorii însemnărilor împăratului Marcus Aurelius să fi pus la un loc două fragmente diferite. Este la fel de posibil (ba chiar probabil) ca însuși împăratul să fi sărit de la una la alta, din grabă ori neatenție. Totuși, în nota care precede pasajul II: 3, Marcus Aurelius spusese (Către sine, II: 2):

”Înlătură cărțile, nu te lăsa hărțuit de griji. Nu ți-a fost dat [îngăduit], ci din moment ce ești deja hărăzit morții, disprețuiește cele ale cărnii...”.  Și, la rîndul lui, Mario Meuner, în ediția de la defuncta Libairie Garnier Frères: ”Renonce aux livres; ne te laisse pas absorber: ce ne t'est point permis. Mais, comme un homme déjà en passe de mourir, méprise la chair”.

Fiindcă nota de azi este deja prea lungă, mă opresc, deocamdată, aici și rețin faptul că filosoful Marcus Aurelius nu a iubit prea mult cărțile. Dar nu cred că a fost un bibliophob veritabil. Voi reveni...

P. S. În portretul presupus a fi al lui Sappho (frescă de la Pompeii, secolul I), femeia nu ține un codex în mînă, ci un stylus (din termenul grec στύλος), adică un instrument de scris, și niște tăblițe.


Citiţi în continuare!

joi, 15 mai 2014

Moaștele lui Boccaccio


În ultima poveste din ziua a șasea a Decameronului, un călugăr hîtru, pe nume Cipolla (id est ceapă!), pretinde că a văzut și a pipăit el însuși, pe cînd a mers la Ierusalim, următoarele relicve cît se poate de abstracte:

a) degetul Sfîntului Duh, nevătămat și întreg,
b) o unghie de heruvim,
c) un petic din veșmîntul sfintei Credințe catolice,
d) cîteva raze din steaua urmată cîndva cu încredere de magii de la Răsărit,
e) falca morții sfîntului Lazăr,
f) un sfînt canin din sfînta dantură a Sfintei Cruci,
g) o fărîmă din sunetul clopotelor adăpostite în templul lui Solomon,
h) o pană din aripile arhanghelului Gabriel, căzută în timpul Bunei Vestiri...

Dincolo de tonul glumeț al enumerării de fantezie, este bine să remarcăm îndrăzneala (și inventivitatea poetică) a(le) lui Boccaccio, care scria (totuși!) la mijlocul secolului al XIV-lea.


Citiţi în continuare!

marți, 13 mai 2014

Știu pentru că am văzut cu ochii mei


Isidor de Sevilla, Etimologii XI - XII, traducere de Anca Crivăț, Iași: Polirom, 2014, 280p.


M-a uimit dintotdeauna credulitatea scriitorilor antici și medievali.

În Naturales quaestiones, de pildă, ilustrul Lucius Annaeus Seneca, pare un naiv desăvîrșit. Nu cred că-l poate întrece cineva. Enciclopedia lui este plină de închipuiri caraghioase, de ciudățenii și absurdități. Nici sfîntul Augustin nu a fost mai prejos.

Și nici sfîntul Isidor de Sevilla (c. 560 - 636), care a lăsat o enciclopedie pe drept cuvînt glorioasă, în 20 de cărți, cu titlul Etymologiae sive Origines. Iată, editura Polirom oferă curioșilor, în traducere, cărțile XI (despre om și monștri) și XII (despre fiare și alte jivine ciudate).

La acești autori (Seneca, Augustin, Isidor), totul provine din speculații și raționamente deductive, care nu se bazează pe aproape nimic, din mărturii neverificabile (cutare povestește că a văzut într-o țară îndepărtată unicorni și autorul notează imediat în enciclopedia lui această prețioasă informație) și, mai ales, din cărțile celorlalți.

Pentru Antichitate și Evul Mediu, este cît se poate de adevărat: cărțile provin din cărți (și din nimic altceva).

În loc să meargă în pădure și să privească plantele despre care scriu, în loc să investigheze natura (izvoarele și făpturile din jur), savanții se retrag în bibliotecă. Nu este unghiul cel mai potrivit pentru a observa fenomenele cerești, să zicem.

Abia Roger Bacon (c. 1214 - 1294) va exclama (contrazicînd credința împărtășită atît de Augustin cît și de Isidor): ”Diamantul nu poate fi spart cu sînge de țap. Știu asta pentru că am văzut cu ochii mei”.

În Evul Mediu, experiența (și la sfîntul Bernard de Clairvaux, dar și la ceilalți teologi) este, înainte de orice, experiență spirituală, mistică. Pentru sfîntul Bernard, două sînt experiențele fundamentale: experiența păcatului și experiența absenței lui Dumnezeu. Pentru mistici, așadar, experiența celor absente este mult mai prețioasă decît experiența celor prezente.

A fost firesc, am impresia, ca primii filosofi empiriști, ca primii chimiști și fizicieni veritabili să condamne cartea (în genere) și să o trateze cu dispreț. Deși nu aveau cîtuși de puțin dreptate. Cartea nu este opusul experienței (cum credeau empiriștii): lectura este o experiență propriu-zisă. Nimeni nu mai contestă astăzi acest adevăr. Într-un cuvînt, cartea prilejuiește experiențe și trăiri importante.

Singurul amănunt care se cuvine menționat deocamdată este acesta: cartea nu constituie totalitatea experiențelor noastre (cum credeau anticii și medievalii), cartea le poate rafina doar. Nu-i puțin lucru. Am învățat să iubim din poemele trubadurilor. Am învățat să apreciem frumusețea femeii din cărți.

În fine, tocmai pentru simpatica lui naivitate eu unul aș cumpăra Etimologiile lui Isidor de Sevilla. Detalii despre traducerea de la Polirom, dacă aveți răbdare, găsiți aici.

P. S. În imagine: Jean-Léon Gérôme (1824 - 1904), La Vérité sortant du puits (1896).


Citiţi în continuare!

luni, 12 mai 2014

Vonnegut: So it goes...


Kurt Vonnegut, Slaughterhouse-Five, or The Children's Crusade: A Duty-Dance with Death, Delacorte Press (1969).

Kurt Vonnegut, Abatorul cinci sau Cruciada copiilor…, traducere de Rodica Mihailă, Iași: Polirom, 2003.

Kurt Vonnegut, Abatorul cinci sau Cruciada copiilor…, traducere de Rodica Mihailă, București: Editura ART, 2014.

Tot ce-am putut re-citi ieri și în dimineața asta a fost, bineînțeles, Abatorul cinci. Așa merg lucrurile. Romanul s-a publicat mai întîi în 1969 la Delacorte Press (Dell Publishing). A fost lăudat. Inclusiv în The New York Times din 31 martie 1969. Nominalizat la două premii importante: Nebula Award și Hugo Award. N-a luat, firește, nici unul. Aşa merg lucrurile. Ursula K. Le Guin a fost socotită de critici o prozatoare mai interesantă decît Vonnegut.

În sintagme ce s-au banalizat de mult, romanul reprezintă o ”satiră”, o ”comedie neagră”, ceea ce și este. Două voci (a Naratorului și a lui Billy Pilgrim) spun una și aceeași poveste: bombardarea de către armatele aliate a Dresdei și consecințele ei (terestre și mintale). Nu mă simt în stare să rezum cartea. Au făcut-o alții deja, mult mai bine decît aș reuși eu. Așa merg lucrurile. Trimit doar la recenzia din The New York Times, pe care o puteți găsi aici. Și mai spun că numitul Billy Pilgrim seamănă cu Don Quijote. Doi inocenți, doi încurcă-lume care și-au pierdut mințile...

Transcriu cîteva pasaje din ediția de la Polirom. Cînd voi cumpăra ediția nouă, de la ART, voi transcrie, nu vă îndoiți, din ediția nouă, de la ART. Aşa merg lucrurile.


”Timpul nu voia deloc să treacă. Cineva se juca cu ceasurile, dar nu numai cu cele electronice, ci şi cu cele mecanice. Secundarul ceasului meu se opintea o dată, mai trecea un an şi de-abia atunci se mai opintea încă o dată”.

”Billy agăţase pe unul din pereţii cabinetului său textul înrămat al unei rugăciuni, care exprima metoda sa de supravieţuire, în ciuda faptului că el unul nu punea mare preţ pe viaţă… Şi iată ce scria acolo: Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot şi înţelepciunea de-a pricepe ce pot şi ce nu pot. Printre lucrurile pe care Billy Pilgrim nu le putea schimba se numărau trecutul, prezentul şi viitorul”.

”Rosewater era de două ori mai deştept decît Billy, dar el şi Billy se confruntau în acelaşi mod cu aceeaşi criză. Ambii descoperiseră că viaţa e lipsită de sens”.

”Rosewater era o huidumă de om, dar nu şi foarte puternic. Arăta de parcă ar fi fost făcut din unguent pentru pus în nas”.

”- Dă-le încolo de cărţi! exclamă Rosewater, azvârlind cartea sub pat. Naiba să le ia!”

”- Dacă ar depune un efort mai mare, şi pămîntenii ar putea învăţa de la noi un lucru: să nu dea atenţie clipelor rele şi să se concentreze doar asupra celor bune”.

”Ea îşi flutură agitată pleoapele. Genele ei erau ca nişte bice care loveau în neştire”.

”În această povestire aproape că nu există nici personaje principale şi nici confruntări dramatice, întrucît toţi cei pomeniţi aici sunt nişte amărîţi, sătui de tot şi de toate, nişte sărmane jucării apatice, manevrate de forţe uriaşe. La urma urmelor, una dintre principalele consecinţe ale războiului este aceea că oamenilor li se taie elanul de-a mai deveni personaje principale”.

”Luă liftul automat şi urcă până la uşa studioului, unde mai aşteptau şi alte persoane. Erau critici literari şi bănuiră cu toţii că şi Billy făcea parte din breasla lor. Urmau să discute dacă romanul ca specie literară a murit sau nu”.

”Eu, Billy Pilgrim, voi muri, am murit şi întotdeauna voi muri la 13 februarie 1976”.

P. S. În imagine: Marcel Nino Pajot: Don Quichotte et les sortilèges.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 10 mai 2014

Cîntec macaronic pentru cei flămînzi


Ca să vedeți... Pînă azi la ora 16 fix, n-am știut ce înseamnă ”versul macaronic”. Dar azi, azi la ora 16 fix, ei bine, m-am uitat într-un dicționar de termeni literari, mai precis în Companion to Medieval English Literature: Some themes, motifs and conventions (editori Michael Murphy & James Clawson). Și am aflat despre ce este vorba în propozițiune.

Iată: versul macaronic denumește, de fapt, un gen de poezie (practicat și în Evul mediu) în care alternează nu rimele, ci limbile. Ca în exemplul următor, luat dintr-o poezie ocazională (o ”dedicație”), scrisă în 1934 de Ion Barbu, pe cînd se găsea la Berlin (probabil la un simpozion matematic):

Orașul 

Orașul lui Friedrich rămîne
Același, iubite Sudan!
Verdeața și pietrele spîne,
- Mais où sont les neiges d'antan?

Ah, unde e Grete și Fritzi
Și Agnes cea lungă-n picioare,
Tapeții, apașii, bandiții
Și multele false fecioare?

Inima-n doliu suspine
După acel Vavilon!
Și află că totul un spin e
De astăzi lui Barbu-Villon.

Înaintea lui Ion Barbu (care citează în prima strofă un vers ilustru dintr-o baladă a lui François Villon), Mihai Eminescu scrisese și el versuri macaronice. În Scrisoarea II, de pildă:

Vai! Tot mai gândești la anii cînd visam în academii, 
Ascultînd pe vechii dascãli cîrpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stînd s-adune
Și-n a lucrurilor peteci cãutînd înțelepciune?
Cu murmurele lor blînde, un izvor de horum- harum
Cîștigînd cu clipocealã nervum rerum gerendarum
Cu evlavie adîncã ne-nvîrteau al minții scripet,
Legãnînd cînd o planetã, cînd pe-un rege din Egipet.


P. S. Numitul Michele di Bartolomeo degli Odasi (c. 1450 – 1492) a compus (prin 1490) un poem comic, intitulat Carmen macaronicum de Patavinisis (Cîntecul macaronic din Padova), în care amestecă latina și italiana.

P. P. S. Cuvîntul ”macaronic” (cu sensul de ”amestecat”) a intrat în limbile moderne din neo-lat. ”macaronicus”, provenit, la rîndu-i, cît de  ciudat!, din it. ”maccarone”: paste umplute / amestecate cu brînză și unt (nu-mi cereți mai mult, nu ma pricep la chestii culinare).


Citiţi în continuare!

vineri, 9 mai 2014

Unde sînt nălucirile omenești? Iată, să făcură țărână...


Despre motivul literar ubi sunt am scris acum aproape un an aici. Răsfoiam însemnările împăratului Marcus Aurelius (trece drept filosof stoic, dar are, adeseori, accente cinice) și am căzut peste o versiune a motivului nesemnalată de exegeți. Am divulgat-o eu în premieră absolută :)

Mîine pe la ceasul la care de obicei numai cocoșii cîntă pentru a trezi la viață găinile (adică pe la 9 trecute fix, ca să fiu mai exact), am de prezentat o comunicare despre acest motiv ilustru la un simpozion (neapărat academic). Am străbătut, desigur, toată literatura problemei (cît am găsit și eu în bazele de date și în biblioteca personală, mai mult nu aveam cum și nici nu este nevoie, cred), am copiat pasaje semnificative din scrierile așa-zis sapiențiale, toată ziulica de azi.

Dacă nu voi fi gata în seara asta (mai am multișor de scris), va trebui să cînt eu primul pentru a trezi cocoșii ca să trezească ei găinile, ca să mă trezească ele pe mine. Și tot așa...

Pentru a vă face o idee cu privire la osteneala mea, voi transcrie un fragment din Învățăturile lui Neagoe Basarab..., în care cărturarii au observat prima apariție în cultura românească a motivului cu pricina (ubi sunt). De fapt, secretarii domnitorului muntean (cărora, probabil, înțeleptul Neagoe le dicta în zori, adică la ceasuri academice) au tradus (și au pus) în textul învățăturilor fragmente dintr-o omilie a sfîntului Ioan Hrisostomul, intitulată ”Despre răbdare...”. Nu este un plagiat (cum a afirmat odinioară aprigul Demostene Russo), fiindcă la 1521 nu exista noțiunea de copyright. Toți scriitorii medievali procedau la fel.

Dar frazele pe care le-am ales pentru Domniile Voastre sînt de o mare, nesăbuită frumusețe. Mai mult nu pot să zic. Citiți rogu-vă:

”Unde iaste acum [frumusețea] obrazului? Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala feței și buzele cele roșii? Iată, s-au veștejit. Unde iaste clipeala ochilor și vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos și pieptănat? Iată, au căzut. Unde sîntu grumazii cei netezi? Iată, s-au frântu. Unde iaste limba cea repede și dăslușită? Iată, au tăcut. Unde sîntu mâinele cele albe și frumoase? Iată, s-au deznodat. Unde sînt hainele cele scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului? Iată, au perit. Unde sîntu unsorile și zulufiile cele cu miros frumos? Iată s-au împuțit. Unde iaste veseliia și dăzmirdăciunile tinerețelor? Iată, au trecut. Unde sîntu părerile și nălucirile omenești? Iată, să făcură țărână, că țărână au fost”.

Nu vă speriați! Toți vom păți asta. Fie că sîntem în vîrful scării sociale, fie că sîntem pe treapta cea mai de jos. Fiți dar senini!

P. S. În imagine: Georges de La Tour (1593 - 1652): Madeleine à la veilleuse (c. 1640).


Citiţi în continuare!

joi, 8 mai 2014

10 cărți pe o insulă pustie


Iată zece cărți fără de care eu nu m-aș duce să trăiesc pe o insulă pustie:

1. Petronius, Satyricon;
2. Lucius Annaeus Seneca, De tranquilitate animi;
3. Marcus Aurelius, Gînduri pentru mine însumi;
4. Lucius Apuleius, Măgarul de aur;
5. Montaigne, Eseuri;
6. Gustave Flaubert, Corespondență;
7. F. M. Dostoievski, Idiotul;
8. Hermann Hesse, Narcis și Gura-de-Aur;
9. Kurt Vonnegut, Mama Noapte;
10. José Saramago, Memorialul mănăstirii.

Dacă aș eșua pe o altă insulă pustie, aș lua desigur zece cărți diferite. Totul depinde bineînțeles de peisaj. Voi face cu alt prilej lista lor.

Dar mă văd nevoit încă de pe acum să divulg ce cărți nu aș lua cu mine pe numita insulă pustie, în ruptul capului:

1. Hegel, Fenomenologia spiritului;
2. Slavoj Žižek, Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth;
3. Slavoj Žižek, Living in the End Times;
4. Slavoj Žižek, The Puppet and the Dwarf: The Perverse Core of Christianity;
5. Slavoj Žižek, Mapping Ideology;
6. Slavoj Žižek, How to Read Lacan;
7. Slavoj Žižek, Looking Awry: An Introduction to Jacques Lacan through Popular Culture;
8. Slavoj Žižek,The Plague of Fantasies;
9. Slavoj Žižek, Tarrying with the Negative: Kant, Hegel, and the Critique of Ideology;
10. Slavoj Žižek, Less Than Nothing: Hegel And The Shadow Of Dialectical Materialism.


P. S. În imagine: Benoit Colsenet (né à Paris en 1961): Figure seule (2), 2002.


Citiţi în continuare!

miercuri, 7 mai 2014

Lecturi la Purcica


Dintotdeauna s-a citit pretutindeni. Un autor nota la indexul de materii, ca locuri de lectură: ”alcôve, asile de nuit, balcon, bordel, cabinet d'aisance, café, champ de course etc.”.

Nu pot ști unde au citit alții. Îmi pot închipui totuși. Cu siguranță că au găsit locuri și prilejuri insolite. În ceea ce mă privește, iată un catalog al locurilor (im)proprii, în care am răsfoit cărți ori am citit din ele:

Pe acoperișul blocului cu patru etaje, din strada Primăverii, nr.13, în vacanța de vară, făcînd plajă (Mănăstirea din Parma), în pădurea Cetățuii (Zahei Orbul de Vasile Voiculescu, într-o ediție trunchiată), la Galata, lîngă cimitirul încăpător de pe deal, de unde ai cea mai potrivită priveliște a orașului și muritorilor (Portretul lui Dorian Gray), tot la Galata, dar pe cîmpul de la poalele mănăstirii, mai precis la Purcica, unde lumea se prăjea la soare într-o ținută mai mult decît sumară, iar reumaticii se tratau cu nămol urît mirositor (Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi), la cursul dezlînat de Economie politică marxistă, ținut de profesorul V. N., cînd am și fost dat afară din sală ca eretic cititor idealist (Odaia gingașei iubiri de Mihai Ursachi), pe dealul Șorogarilor, cu vedere spre mahalaua Țicăului (Gîndirea egipteană în texte), sub un stog de porumb, pe o ploaie îndesată, în satul Răducăneni (Suflete moarte), în sala Filarmonicii, sub privirile compătimitoare / dezaprobatoare ale publicului mai rafinat, pătruns de suflul muzicii (revista România literară), pe malul Bahluiului, cînd chiuleam în liceu de la orele de matematică (Dylan Thomas, Balada momelii cu picioare lungi).

Îmi amintesc și astăzi aceste minunate versuri din poemul lui Dylan Thomas:

”Adio de-acum
Bărbatului de pe puntea cu picioare de mare
Pe mulinetă firul auriu cînta
Momelii care a ieșit din sac semeață

Căci noi îl văzurăm aruncînd apelor repezi
O fată vie cu cîrligele prin buze petrecute;
Peștii toți erau spuziți cu sînge
Vestesc corăbiile ce se-ndepărtează...

...

Adio, rămas bun pescarului pierdut pe uscat,
Bătură pentru el lună și soare
El stă în ușa casei sale singur
Își ține-n palmă inima cu lungi picioare”.

Merită să rămîi corigent la matematică, dacă poți citi în libertate un poem atît de frumos...

P. S. În imagine, Théodore Chassériau (1819 - 1856): Vénus marine dite Vénus Anadyomène (1838).


Citiţi în continuare!

marți, 6 mai 2014

Cea mai frumoasă scenă de sex din literatură: Măgarul de aur


Scriitorii antici (dar și cei medievali) cred că femeia este o ființă fără multă minte (cînd are minte, o folosește cu mare grijă!), slabă și, adeseori, vicleană.

Principalul ei scop în viață este să-l înșele pe bărbat ori să-și bată joc de el, să-l umilească, precum Xantipa lui Socrate. Ea nu ascultă decît de instincte și pofte. Femeia nu are limite și nici self-control. Și, mai ales, nu este în stare să înțeleagă măreția bărbatului, noblețea lui incomparabilă (ca aceeași ilustră Xantipa).

În femeie nu te poți baza, arată Petronius în Satyricon, cînd relatează povestea matroanei din Efes, care se culcă lîngă mormîntul fostului soț cu soldatul pus să păzească niște spînzurați. Femeia nu-și poate ține cuvîntul și nici hotărîrile. Este gata oricînd de plăceri. Matroana din Efes renunță fără multe vorbe la doliu și-și urmează dorința. Nu există făptură mai nesățioasă decît femeia. Și nici mai frivolă.

”Frailty, thy name is woman”, va conchide la sfîrșitul Evului Mediu Shakespeare.

De obicei, prozatorii latini subliniază aspectul comic al erosului. Scena erotică este menită să trezească amuzamentul cititorilor (ascultătorilor). În Matamorphoses sau Măgarul de aur (capitolul IX: 7), Lucius Apuleius (125 - 170) prezintă o femeie care este într-atîta de nerușinată încît își înșală soțul chiar sub ochii lui. Bărbatul e credul, orb, naiv. Episodul este foarte cunoscut. Citez:

”Era un biet muncitor, un fierar care trăia de azi pe mîine din micul lui cîștig. Avea o nevastă, ca și el destul de săracă, dar renumită pentru stricăciunea ei fără pereche. Într-o zi, plecînd de acasă la o lucrare la care se angajase, îndată un ibovnic îndrăzneț se strecură pe furiș în casă și amîndoi amanții începură să se iubească în toată siguranța. Bărbatul care nu știa nimic și nici chiar atunci nu bănuia ceva de felul acesta, se întoarse acasă pe neașteptate. Găsind ușa închisă și încuiată cu zăvorul, era încîntat de cinstea soției sale. Bătu și chiar fluieră ca să-și anunțe prezența. Dar vicleana cumătră, foarte deprinsă cu astfel de destrăbălări, se smulse din brațele amantului care nu-i dădea drumul și-l ascunse pe furiș într-un butoi gol, pe jumătate îngropat într-un colț. Apoi, deschizînd ușa, chiar din prag, își primi bărbatul cu cele mai aspre cuvinte:
- Așa, va să zică îmi hoinărești cu mîinile în buzunare, fără să faci nimic și fără să aduci un ban”.

Tupeul femeii e nemăsurat și asta face deliciul scenei. Dar povestea nu se încheie, desigur, aici. Bărbatul se apără și-i spune soției că tocmai s-a înțeles cu un mușteriu să-i vîndă butoiul (în care așteaptă amantul) pentru cinci denari. Cumătra nu se pierde cu firea și-i spune că deja a vîndut butoiul pentru șapte denari bărbatului aflat înăuntru.

Amantul are suficientă prezență de spirit, iese pur și nevinovat din ascunzătoare și-și manifestă zgomotos nemulțumirea. Butoiul este murdar și spart. Nu face șapte denari. Surpriza întunecă detot priceperea soțului. Lucius Apuleius îl caracterizează cu ironie: ar fi ”un model de pătrundere și finețe”. Luat din scurt, bietul bărbat nu-și dă seama că străinul nu are ce căuta în butoi. Mai mult: se oferă să curețe el însuși recipientul. Ia o lampă, intră în butoi și ”începe să răzuiască grosul strat de murdărie, care de multă vreme rodea lemnul”.

Prilej pentru o nouă încleștare erotică: ”La rîndul său, amantul, un foarte frumos adolescent, răsturnă pe butoi pe soția fierarului și începu și el s-o lucreze în toată siguranța. Dar ea, cu capul aplecat în butoi își bătea joc de bărbatul ei ca o adevărată curtezană, arătîndu-i cu degetul cîte un loc: aici, acolo, apoi dincolo, și mai încolo, unde trebuia să răzuiască. Cînd îndoita treabă a fost terminată și cei șapte denari numărați, nenorocitul fierar, ridicînd butoiul, se văzu silit să-l ducă pe umeri pînă la locuința înlocuitorului său” (traducere de I. Teodorescu).

În concluzie, fraților: numai bărbat să nu fii...


P. S. Pentru ultimul pasaj ofer și originalul latin: ”At vero adulter bellissimus ille pusio inclinatam dolio pronam uxorem fabri superincurvatus secure dedolabat. Ast illa capite in dolium demisso maritum suum astu meretricio tractabat ludicre; hoc et illud et aliud et rursus aliud purgandum demonstrat digito suo, donec utroque opere perfecto accepit septem denariis calamitosus faber collo suo gerens dolium coactus est ad hospitium adulteri perferre”.

P. P. S. În imagine: Jean de Bosschère (1878 - 1953): The Golden Asse, dessin.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 3 mai 2014

Scara lecturii


Unde aşază medievalul lectura în ordinea actelor simbolice? Pentru a ne face o idee să urmărim ierarhia operaţiilor lecturii în viziunea unui cititor de atunci.

Într-o lucrare intitulată elocvent, Scala paradisi, Guig din Chartres (care a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea) prezintă următoarea succesiune de momente: mai întîi, vine citirea (lectio) Sfintei Scripturi; în al doilea rînd, meditaţia (meditatio) asupra celor citite; în al treilea rînd, rugăciunea (oratio), “adică îndreptarea minţii către Dumnezeu”; în fine, contemplaţia (contemplatio), care marchează “înălţarea [sufletului] la Dumnezeu”.

Lectura propriu-zisă, străbaterea literelor este completată prin trei operaţii hermeneutice: meditaţia asupra semnificaţiilor scrierii, rugăciunea şi actul contemplativ.

Prezentarea lui Guig atestă continuitatea substanţială dintre lectură şi contemplaţie, dintre a considera (cu ochii) şi a intui (prin intermediul privirii lăuntrice, de ordin noetic) o entitate noetică. La teologul din Chartres, scopul lecturii nu poate fi niciodată lectura însăşi. Locul ei precis în rînduiala actelor simbolice se află, aşadar, în proximitatea imediată a gesticii soteriologice. Prin aceasta atitudinea medievalului se deosebeşte vădit de atitudinea actuală faţă de lectură.

Pentru edificare, să comparăm rapid cele patru momente catalogate de Guig din Chartres cu distincţia modernă, propusă de Paul Zumthor, între lectură şi interpretare, văzute de semiolog ca aflîndu-se oarecum în opoziţie.

La Zumthor, lectura implică doar contactul imediat cu textul (ceea ce Guig din Chartres numeşte lectio), aproprierea literei. Interpretarea, în schimb, construieşte alături de faptul prim al textului un fapt secund (un sens, o semnificaţie, o trăire). Alături de vizibil, interpretarea pune o invizibilitate.

În cuvintele lui Zumthor: “lectura este imediată; interpretarea, mediată, adică raportată la o realitate de un alt ordin. Lectura înseamnă contactul cu un fapt sau cu o serie de fapte prime; interpretarea determină constituirea unui fapt secund”(Paul Zumthor, Încercare de poetică medievală, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p.33). Fireşte, distincţia în speţă, dintre lectură şi interpretare, nu este ferită de orice obiecţie. E greu de crezut că în actul lecturii nu intră deja procedurile interpretării. Imediatul lecturii este o iluzie. Nu există o lectură imediată, un contact inocent cu discursul scris.

Într-o altă ordine a observaţiilor, distincţia lui Zumthor numeşte doar primele două momente din catalogul lui Guig, cele care rămîn în imanenţa relaţiei cu textul. Lectura şi interpretarea nu presupun episodul oraţiei şi cu atît mai puţin episodul contemplativ. Oricum ar fi, lectura modernă îşi este sieşi propria finalitate. Ea nu mai are transcendenţă, ca pentru cititorul medieval. Şi nici nu mai este, ca atunci, un exerciţiu soteriologic.

Scara lui Guig din Chartres, împlîntată în ceruri, are, am văzut, patru trepte. A lui Zumthor, doar două. Să se fi apropiat oare cerul de pămînt?

P. S. Jan van Eyck: Saint Jérôme dans son cabinet (1435).


Citiţi în continuare!

vineri, 2 mai 2014

Ce vis ciudat avui...


Visez foarte rar. Țin minte și mai rar visele. Nu am însușiri de mediu oniric. În deosebire de A. B., care visează prodigios, noapte de noapte, sistematic, minuțios, feerii sau catastrofe, îndeosebi catastrofe, eu visez foarte prozaic. Pentru psihanaliști, sînt un subiect nul. Visele mele nu au amplitudine, semnificație vizionară, profetică.

Spre rușinea mea, nu cred că visele au vreo importanță, că deschid o cale spre profunzimea ființei sau spre înălțimi. Nu-și au rădăcina în Dumnezeu. În fond, visele nu spun nimic despre nimic, chiar dacă oamenii și-ar dori să fie altfel și să spună ceva despre (alt)ceva.

Menționez, de asemenea, că nu sînt (și nu mi-am dorit să fiu) priceput precum vestitul Artemidor din Ephes, care a scris în Antichitate (pe la anul 100 î. e. n.) o Carte de tălmăcire a viselor, comentată cîndva de Michel Foucault în Istoria sexualității.

Cheia viselor? Eu n-am avut niciodată vreo cheie, nici măcar de la ușa casei mele.

Minune! Astă noapte am visat. Vreți să vă povestesc visul meu? Iată:

Episodul 1: trebuie să-mi  vizitez prietenii din închisoare; să mai spun oare că, în viața reală, nu am prieteni în temniță? Închisoarea este o clădire subterană. Pentru a ajunge în sala în care mă aflu, deținuții urcă pe niște trepte, din adînc. Gardienii sînt vorbăreți, bonomi. Nu au uniforme, dar asupra acestui aspect nu sînt sigur.

Mai întîi, vine din întunericul temniței fostul meu coleg de liceu, poetul M. L. De cînd nu l-am văzut, a devenit alcoolic. Îmi cere bani. Îi spun că nu am la mine nici o sumă și că trebuie să merg la un bancomat. Mă însoțește. Pe drum, îl privesc cu coada ochiului. Deplîng starea lamentabilă în care a ajuns: e incoerent, se vaită, cerșește. Îi dau banii și ne întoarcem în închisoare.

Episodul 2: Mă aflu iarăși în sala de așteptare, dar de data asta sînt însoțit de doctorul O. M. De jos vine A. M.-P. E volubilă ca de obicei. Veselă. Febrilă. Mă întreabă dacă i-am publicat articolul în Opinia studențească. O privesc mirat, fiindcă nu mai sînt la Opinia... din 1990.

Doctorul O. M. se apleacă spre mine și îmi șoptește misterios: ”Trebuie s-o înțelegi, Valeriu, sărăcuța nu mai ține minte decît întîmplările din tinerețe. În fond, trăiește în anii 80. Pentru ea, timpul s-a oprit în loc”.

După care face un adaos consolator: ”Încă nu a aflat ce scriitor important ai devenit”  :)))

Asta-i tot. Visul m-a amuzat. De aceea l-am și notat aici. Dar nu cumva are (și) un înțeles abisal? Trebuie să cercetez. Am s-o întreb neapărat pe A. B.

P. S. Maurits Cornelis Escher (1898 - 1972):  Relativiteit (1953).


Citiţi în continuare!